Vă propun, în Literomania nr. 299, un medalion poetic Lennart Lundh – un excelent poet, prozator, fotograf și istoric american, recunoscut și respectat pe plan internațional. Opera sa a fost publicată în multe țări ale lumii începând din 1965. (Mircea Dan Duță)
Lennart Lundh
Într-o zi, poate în curând sau mai târziu
voi sta la marginea muntelui
și voi face muzică
și voi scrie un cântec
și voi picta colțul de stâncă avântându-se în sus
și voi aduna cuvinte într-un poem
tu vei fi cu mine
și te vei mira la porunca lor
și te vei cățăra în ciuda temerilor tale
și vei cânta un ecou delicat
și vei dansa într-un ritm desăvârșit
ne vom întâlni acolo
în umbra amestecului dezordonat de pietre
de la un punct de observație îndepărtat
de amintirile pe care le părăsești
în îmbrățișarea caldă a inimii mele
astfel încât chiar dacă voi fi singur
nu mă voi simți însingurat
Consumption©Lennart Lundh
Mama și Copilul
Când aveai un an
am petrecut o zi la Disneyland.
Mama ta, unchiul meu și cu mine
te priveam unul după altul
în cărucior
și ți-l împingeam pe rând.
În noaptea aceea, în pătuțul tău
ai ținut ochii larg deschiși timp de o oră,
asimilând, probabil, ceea ce văzuseși,
și apoi ai zâmbit dulce în somn.
Nu-ți vei aminti nimic din toate acestea, dar
noi încă mai vorbim despre ele.
Au trecut din ziua aceea
cinci decenii și un pic.
Fiul tău s-a întors din război,
la fel cum, la vremea mea, și eu m-am întors dintr-al meu.
Privirea lui peste masa pe care luăm cina este
înnegurată și distantă.
Sper că, atunci când va deveni tată,
va visa la niște vremuri minunate,
și mă tem că, atunci când va deveni bunic
va întoarce cuțitul în cicatrici ascunse
și își va aminti de trupurile lui
la scăpătatul zilei.
Edge of the Woods©Lennart Lundh
O femeie
cântă la lăută printre florile sălbatice din vârful dealului. Acorduri pe care le-a învățat de la scripcarii mai vârstnici atunci când aceștia reprezentau legătura ei cu trecutul iar ea era modul lor de a-l salva. Melodii pe care le-a auzit la radio noaptea târziu, când undele călătoreau la nesfârșit din orașe pe care ea nu le va vedea niciodată. Combinații de note apărute în mintea ei, ale sale spre a fi dăruite și altora atunci când va veni timpul, ale lor prin șansa de a le fi preluat de la ea.
Nu, nu așa.
Nu este o femeie care cântă la lăută.
Este o violonistă,
îi reprezintă pe toți violoniștii,
întruchipați în sine.
Ea și lăuta sunt una.
Lângă ea stă un băiețel, care îi ajunge până la talie și mă privește cu neîncredere cum mă apropii de ei, calculând din ochi ce fel de viitor le-aș putea eu aduce în acest sanctuar din pădurea ce se rostogolește și se cațără pe deal. El ar putea să-i fie fiu, frate mai mic sau pur și simplu un copilaș din sat. Ea îl învăluie, de sus, într-o privire menită a-l liniști prin simularea faptului că ar ignora apropierea mea.
Poate că ea își va schimba acordurile.
Poate că va crea unul nou.
Poate că va începe să cânte
un cântec de dragoste sau un cântec trist
sau unul care va fi și una, și alta;
știi, există asemenea cântece.
Și poate că îmi va face semn să mă așez printre flori în timp ce își va dansa dansul de violonistă, sau reel (1) -ul mamei sau al surorii sale. Și poate că, prin intermediul unui zâmbet îmbietor, mă va îndemna să-mi iau chitara și să cânt împreună cu ea, să-mi lipesc călcâiele și să încep să dansez alături de ea.
Poate vor fi
niște acorduri dure,
niște acorduri ușoare.
Sunt atâți de poate
încât nici nu știm încă ce va urma.
Time Portal©Lennart Lundh
Aud râul cântând
când mă gândesc la tine. Acea toamnă timpurie din Paris, apa care acoperea treptele largi de pe malul stâng, câștigând și pierzând în intensitate pe măsură ce bărcile treceau – toate acestea fac parte din povestea noastră. Ne simțeam ascunși în niște umbre vagi, parte a orbeniei înșelătoare a iubirii. Știu că eram pierduți printre sărutări, adânciți fiecare în apropierea celuilalt, fără a uita de existența lumii din jur, dar acordându-i cel mult rolul de zgomot de fundal. Ochii închiși mi te revelează – erai îmbrăcată în pantaloni negri prinși cu o centură, bluză albă cu un decolteu adânc, și haină subțire în carouri. Problema este că noi nu am fost niciodată la Paris. Iubirea noastră nici măcar nu a apucat toamna. Poate că doar unul dintre noi a fost îndrăgostit. Dacă nu s-a întâmplat niciodată, o amintire este oare o minciună?
La mijlocul după-amiezii
În amintirea Mamei, 1925-2021
Casa este învăluită în tăcere,
cu excepţia şoaptelor şi
a ticăitului mulțimii de ceasuri
plasate în toate camerele.
Pentru un timp fiică,
apoi soție și mamă,
bunică și de două ori străbunică,
ea respiră în adâncul tăcerii sale
și totul este nemișcat, cu excepția
notițelor delicate ale doctorului
în clipa când toate ceasurile s-au oprit.
Călin-Andrei Mihăilescu: „Am dăruit adesea «Fuga în sud» de Sławomir Mrożek și «Infinite Jest» de David Foster Wallace”
Raul Popescu: „În fiecare an, recitesc maniacal «Ghepardul» de Lampedusa”
„Insula de apoi” (fragment) de Vlad Zografi
„Vizite neanunțate” (fragment) de Iulian Popa
„Nostalgia. Povestea unei emoții periculoase” (fragment) de Agnes Arnold-Forster
„Îndoiala. O explorare în psihologie” (fragment) de Geoffrey Beatie
O lume în schimbare…
„Panta animală” de Jean-Christophe Bailly
„A te cufunda în caleidoscoape” de Philippe Delerm
When the Crawdads Start Singing…
Alina Gherasim: „Amos Oz și Haruki Murakami sunt doi autori pe care-i citesc cu mare atenție”
Bogdan Perțache: „Piesele lui Shakespeare mi-au deschis ochii către lumea renascentistă și sufletul către teatru”
„Cânturile lui Maldoror” (fragment) de Lautréamont
Călătorind prin literatură
Ioana Văcărescu: „Am avut o mare pasiune pentru «David Copperfield» în copilărie”
Adrian Lesenciuc: „Cel mai mult m-a influențat «Cartea de nisip» a lui Borges, în care am găsit infinitul”
Scrie un comentariu