„Cotoiul care umbla de unul singur” de Rudyard Kipling

Dominique Ilea ne propune o serie de traduceri dedicate pisicii, animal îndrăgit, a cărui fire nu a încetat să fascineze încă din cele mai vechi timpuri și până-n zilele noastre. În acest număr al Literomaniei, vă propunem – în traducerea lui Dominique Ilea – proza „Cotoiul care umbla de unul singur” („The Cat That Walked By Himself”) de Rudyard Kipling (din volumul „Just So Stories”, 1902). (Literomania)

Rudyard Kipling

Cotoiul care umbla de unul singur

Ascultă și ia seama și ciulește-ți urechile; căci acestea s-au petrecut și s-au întâmplat și s-au făcut și au fost, o, Draga mea Dragă, pe când Animalele Domestice erau sălbatice. Câinele era sălbatic, și Calul era sălbatic, și Vaca era sălbatică, și Oaia era sălbatică, și Porcul era sălbatic – cum nu se poate mai sălbatice – și umblau prin Pădurea Sălbatică și Umedă în singurătatea sălbăticiei lor. Dar cel mai sălbatic dintre toate animalele sălbatice era Cotoiul. Umbla de unul singur, și toate locurile îi păreau asemenea.

Firește că și Bărbatul era sălbatic. Era cumplit de sălbatic. Nici n-ar fi-nceput să se domesticească până ce n-a întâlnit Femeia, care-i spuse că nu-i plăcea să trăiască după apucăturile lui sălbatice. Ea alese o Peșteră frumoasă și uscată, în loc de-un morman de frunze jilave, pentru dormit; ea aprinse un foc vesel din lemne în fundul Peșterii; ea agăță o piele uscată de cal sălbatic, cu coada-n jos, peste deschizătura Peșterii; apoi spuse: „Șterge-te pe picioare, iubitule, înainte de-a intra, căci de azi înainte o s-avem un cămin”.

În noaptea aceea, Draga mea Dragă, mâncară oaie sălbatică friptă pe pietrele încinse, aromată cu usturoi sălbatic și cu piper sălbatic; și rață sălbatică umplută cu orez sălbatic, anason sălbatic și coriandru sălbatic; și oase cu măduvă de boi sălbatici; și cireșe sălbatice, și rodii sălbatice. Apoi Bărbatul se puse la somn lângă foc, fericit foarte; Femeia, însă, rămase trează, pieptănându-și părul. Apucă osul umărului de oaie – spata cea mare și groasă – și se uită la semnele minunate de pe el, azvârli mai multe lemne pe foc și făcu o Vrajă. Făcu Cea Dintâi Vrajă Cântată din lume.

Afară, în Pădurea Sălbatică și Umedă, toate animalele sălbatice se strânseră ciopor undeva de unde puteau zări lumina focului de la mare depărtare, și se-ntrebară ce-nsemna oare asta.

Atunci Calul Sălbatic izbi cu piciorul lui sălbatic și spuse: „O, Prietenii și Dușmanii mei, de ce-au aprins oare Bărbatul și Femeia lumina aia mare în Peștera cea mare, și ce năpastă o să ne-aducă oare asta nouă?”

Câinele Sălbatic își înălță nasul sălbatic, simți mirosul de oaie friptă și spuse: „O să mă duc să văd și să iscodesc, ca să istorisesc, dar socot că-i ceva bun. Cotoiule, vino și tu cu mine”.

„Ba!”, zise Cotoiul. „Eu sunt Cotoiul care umblă de unul singur, și toate locurile îmi par asemenea. Nu vin.”

„Atunci n-o să mai putem fi niciodată prieteni”, spuse Câinele Sălbatic, și o luă la trap către Peșteră. Dar abia făcuse el o bucățică de cale când Cotoiul își zise în sinea lui: „Toate locurile îmi par asemenea. De ce nu m-aș duce și eu să văd și să iscodesc și să mă înapoiez după cheful meu?” Se furișă așadar pe urmele Câinelui Sălbatic, tiptil, tiptil, și se piti undeva de unde putea să audă totul.

Când ajunse la gura Peșterii, Câinele Sălbatic săltă cu nasul pielea cea uscată de cal și adulmecă mirosul îmbietor de oaie friptă, iar Femeia, uitându-se la spată, îl auzi, și râse, și spuse: „Iată că sosește cel dintâi. Făptură Sălbatică din Pădurea Sălbatică, ce poftești?”

Câinele Sălbatic zise: „O, Dușmanca mea, Soața Dușmanului meu, ce miroase așa de plăcut până-n Pădurea Sălbatică?”

Atunci Femeia apucă un os fript de oaie, i-l azvârli Câinelui Sălbatic și spuse: „Făptură Sălbatică din Pădurea Sălbatică, gustă și-ncearcă”. Câinele Sălbatic roase osul, care era mai gustos decât tot ce mâncase în viața lui, și zise: „O, Dușmanca mea, Soața Dușmanului meu, mai dă-mi unul”.

Femeia spuse: „Făptură Sălbatică din Pădurea Sălbatică, ajută-mi Bărbatul la vânat peste zi și păzește Peștera peste noapte, iar atunci o să-ți dau la oase fripte după pofta inimii”.

„Ah!”, spuse Cotoiul, auzind-o. „Tare-nțeleaptă Femeie, dar nu mai înțeleaptă ca mine.”

Câinele Sălbatic se târî pe brânci prin Peșteră, își lăsă capul în poala Femeii și zise: „O, Prietena mea, Soața Prietenului meu, o să-ți ajut Bărbatul la vânat peste zi, iar peste noapte o să vă păzesc Peștera”.

„Ah!”, spuse Cotoiul, auzindu-l. „Ce Câine nerod.” Și o porni îndărăt prin Pădurea Sălbatică și Umedă, unduindu-și coada sălbatică și umblând în singurătatea sălbăticiei lui. Dar nu istorisi nimic nimănui.

Când se trezi, Bărbatul spuse: „Ce caută aici Câinele Sălbatic?” Dar Femeia zise: „De azi înainte nu-l mai cheamă Câinele Sălbatic, ci Întâiul Prieten, căci ne va fi prieten mereu, mereu, mereu. Ia-l cu tine când o să te duci la vânat”.

În noaptea următoare, Femeia tăie mai multe brațe de iarbă fragedă de pe pajiștea umedă și le uscă lângă foc, ca să capete mireasma fânului proaspăt cosit, apoi se așeză la gura Peșterii și împleti un căpăstru din curelușe de piele de cal, se uită la osul cel din umăr de oaie – la spata cea mare și lată – și iarăși făcu o Vrajă. Făcu Cea de-a Doua Vrajă Cântată din lume.

Afară, în Pădurea Sălbatică, animalele sălbatice se-ntrebau ce i s-o fi-ntâmplat Câinelui Sălbatic, iar în cele din urmă Calul Sălbatic izbi cu piciorul lui sălbatic și spuse: „O să mă duc să văd și să iscodesc ca să istorisesc de ce nu s-a mai înapoiat Câinele Sălbatic. Cotoiule, vino și tu cu mine”.

„Ba!”, zise Cotoiul. „Eu sunt Cotoiul care umblă de unul singur, și toate locurile îmi par asemenea. Nu vin.” Dar totuși se ținu după Calul Sălbatic, tiptil, tiptil, și se piti undeva de unde putea să audă totul.

Când Femeia îl auzi pe Calul Sălbatic împleticindu-se și împiedicându-se în coama-i lungă, râse și spuse: „Iată că sosește cel de-al doilea. Făptură Sălbatică din Pădurea Sălbatică, ce poftești?”

Calul Sălbatic zise: „O, Dușmanca mea, Soața Dușmanului meu, unde-i Câinele Sălbatic?”

Femeia râse și apucă spata, se uită la ea și spuse: „Făptură Sălbatică din Pădurea Sălbatică, tu n-ai venit aici după Câinele Sălbatic, ci de dragul ierbii ăsteia bune”.

Iar Calul Sălbatic, împleticindu-se și împiedicându-se în coama-i lungă, zise: „E drept; dă-mi-o s-o mănânc”.

Femeia spuse: „Făptură Sălbatică din Pădurea Sălbatică, pleacă-ți fruntea sălbatică și poartă ce-ți dau eu, iar atunci o să capeți de mâncare iarba cea minunată de trei ori pe zi”.

„Ah!”, spuse Cotoiul, auzind-o, „deșteaptă Femeie, dar nu mai deșteaptă ca mine”.

Calul Sălbatic își plecă fruntea sălbatică și Femeia îi petrecu pe deasupra căpăstrul cel împletit din curelușe de piele de cal, iar Calul Sălbatic suflă din nări peste picioarele Femeii și spuse: „O, Stăpâna mea, Soața Stăpânului meu, o să vă slujesc de dragul ierbii celei minunate”.

„Ah!”, spuse Cotoiul, auzindu-l, „ce Cal nerod”. Și o porni îndărăt prin Pădurea Sălbatică și Umedă, unduindu-și coada sălbatică și umblând în singurătatea sălbăticiei lui. Dar nu istorisi nimic nimănui.

Când Bărbatul și Câinele se înapoiară acasă de la vânat, Bărbatul spuse: „Ce caută aici Calul Sălbatic?” Dar Femeia zise: „De azi înainte nu-l mai cheamă Calul Sălbatic, ci Întâiul Slujitor, căci ne va căra dintr-un loc într-altul, mereu, mereu, mereu. Suie-te pe spinarea lui când o să te duci la vânat”.

În ziua următoare, purtându-și pe sus capul sălbatic ca nu cumva coarnele-i sălbatice să se-ncurce prin copacii sălbatici, Vaca Sălbatică sosi și ea la Peșteră, iar Cotoiul se ținu după ea și se piti cum făcuse în celelalte rânduri; și totul se-ntâmplă ca în celelalte rânduri; și Cotoiul spuse ce mai spusese și în celelalte rânduri; iar când Vaca Sălbatică făgădui să-și dea Femeii laptele în fiecare zi în schimbul ierbii celei minunate, Cotoiul o porni îndărăt prin Pădurea Sălbatică și Umedă, unduindu-și coada sălbatică și umblând în singurătatea sălbăticiei lui, cum făcuse și în celelalte rânduri. Dar nu istorisi nimic nimănui. Iar când Bărbatul, Calul și Câinele se înapoiară acasă de la vânat și puseră aceleași întrebări ca în celelalte rânduri, Femeia zise: „De azi înainte n-o mai cheamă Vaca Sălbatică, ci Dătătoarea de Hrană Bună. Ne va da lapte cald și alb, mereu, mereu, mereu, iar eu o să mă-ngrijesc de ea pe când tu, Întâiul Prieten și Întâiul Slujitor o să vă duceți la vânat”.

În ziua următoare, Cotoiul așteptă să vadă dacă vreo altă Făptură Sălbatică va merge până la Peșteră, dar nimeni nu mișcă în Pădurea Sălbatică și Umedă, așa încât Cotoiul o luă într-acolo de unul singur și o văzu pe Femeie mulgând Vaca, și văzu lumina focului din Peșteră, și simți mirosul laptelui cald și alb.

Cotoiul zise: „O, Dușmanca mea, Soața Dușmanului meu, unde-i Vaca Sălbatică?”

Femeia râse și spuse: „Făptură Sălbatică din Pădurea Sălbatică, înapoiază-te în Pădure, căci mi-am împletit părul, mi-am pus deoparte spata vrăjită, și nu mai avem nevoie nici de alți prieteni, nici de alți slujitori la noi în Peșteră”.

Cotoiul zise: „Eu nu-s nici prieten, nici slujitor. Eu sunt Cotoiul care umblă de unul singur, și vreau să intru la voi în peșteră”.

Femeia spuse: „Atunci de ce n-ai venit cu Întâiul Prieten în noaptea dintâi?”

Cotoiul se-nfurie rău și zise: „Ce bazaconii a-ndrugat pe seama mea Câinele Sălbatic?”

Atunci Femeia râse și spuse: „Tu ești Cotoiul care umblă de unul singur, și toate locurile îți par asemenea. Nu ești nici prieten, nici slujitor. Ai spus-o chiar tu. Pleacă și umblă de unul singur prin toate locurile asemenea”.

Atunci Cotoiul se prefăcu că se-ntristează și zise: „Vasăzică n-o să pot intra niciodată în Peșteră? Vasăzică n-o să mă pot încălzi niciodată lângă foc? Vasăzică n-o să pot bea niciodată lapte cald și alb? Ești tare-nțeleaptă și tare frumoasă. Doar n-o să fii crudă, fie și cu un Cotoi”.

Femeia spuse: „Știam că-s înțeleaptă, dar nu știam că-s și frumoasă. Așa că o să fac cu tine o prinsoare. De-am să rostesc vreodată o vorbă de laudă despre tine, o să ai voie să intri în Peșteră”.

„Dar de-o să rostești două vorbe de laudă despre mine?”, zise Cotoiul.

„N-o s-o fac niciodată”, spuse Femeia, „dar de-am să rostesc cumva două vorbe de laudă despre tine, o să ai voie să te-ncălzești lângă focul din Peșteră”.

„Dar de-o să rostești trei vorbe?”, zise Cotoiul.

„N-o s-o fac niciodată”, spuse Femeia, „dar de-am să rostesc cumva trei vorbe de laudă despre tine, o să ai voie să bei lapte cald și alb de trei ori pe zi, mereu, mereu, mereu”.

Atunci Cotoiul își încârjoi spinarea și zise: „Iau acum Perdeaua de la gura Peșterii, Focul din fundul Peșterii și Oalele-cu-Lapte de dinaintea Focului ca martori la spusele Dușmancei mele, Soața Dușmanului meu”. Apoi o porni îndărăt prin Pădurea Sălbatică și Umedă, unduindu-și coada sălbatică și umblând în singurătatea sălbăticiei lui.

În noaptea aceea, când Bărbatul, Calul și Câinele se înapoiară acasă de la vânat, Femeia nu le spuse nimic de prinsoarea pe care-o făcuse cu Cotoiul, întrucât se temea că n-o să le fie pe plac.

Cotoiul plecă departe-departe și se ascunse în Pădurea Sălbatică și Umedă, în singurătatea sălbăticiei lui, timp îndelungat, până ce Femeia uită de el. Doar Liliacul – micul Liliac cu capul în jos – care sălășluia atârnat în Peșteră cunoștea ascunzătoarea Cotoiului, și în fiecare seară Liliacul zbura până la Cotoi să-i dea de știre ce s-a mai întâmplat.

Într-o seară, Liliacul zise: „S-a ivit un Copilaș în Peșteră. E nou și roz și gras și mic, iar Femeia se topește după el”.

„Ah!”, spuse Cotoiul, auzindu-l, „dar Copilașul, după ce se topește?”

„Se topește după lucruri moi și care gâdilă”, zise Liliacul. „Se topește după lucruri calde de ținut în brațe când se duce la culcare. Se topește după cine se joacă cu el. Se topește după toate astea.”

„Ah!”, spuse Cotoiul, auzindu-l, „atunci mi-a sosit mie vremea”.

În noaptea următoare, Cotoiul străbătu Pădurea Sălbatică și Umedă și se piti foarte aproape de Peșteră până ce se crăpă de ziuă, iar Bărbatul, Câinele și Calul se duseră la vânat. Femeia era tare ocupată cu gătitul în dimineața aceea, dar Copilașul plângea și o-ntrerupea într-una. Încât ea îl scoase dinaintea Peșterii și-i dădu un pumn de pietricele cu care să se joace. Însă Copilașul tot nu se oprea din plâns.

Atunci Cotoiul își întinse laba cu pernuță și lovi ușurel obrazul Copilașului, care gânguri; apoi Cotoiul se frecă de genunchii lui grăsulii și-l gâdilă pe sub bărbia-i grăsulie cu vârful cozii. Și Copilașul râse, iar Femeia îl auzi și zâmbi.

Atunci Liliacul – micul Liliac cu capul în jos – care ședea atârnat la gura Peșterii spuse: „O, Gazda mea, Soața Găzdoiului meu și Mama Fiului Găzdoiului meu, o Făptură Sălbatică din Pădurea Sălbatică se joacă minunat de frumos cu Copilașul tău”.

„Binecuvântată fie Făptura aceea Sălbatică, oricare-ar fi ea”, zise Femeia, îndreptându-se din șale, „căci am fost o femeie tare ocupată în dimineața asta și mi-a fost de mare ajutor”.

În minutul și în secunda aceea, Draga mea Dragă, Perdeaua cea din piele uscată de cal agățată peste gura Peșterii se desprinse – frrt! – întrucât își aduse aminte de prinsoarea pe care-o făcuse ea cu Cotoiul, iar când Femeia veni s-o adune de pe jos – ce-i văzură ochii! – Cotoiul se și lăfăia înlăuntrul Peșterii.

„O, Dușmanca mea, Soața Dușmanului meu și Mama Dușmanului meu”, zise Cotoiul, „eu sunt: căci ai rostit o vorbă de laudă despre mine, iar de-acuma am voie să sălășluiesc în Peșteră, mereu, mereu, mereu. Dar rămân Cotoiul care umblă de unul singur, și toate locurile îmi par asemenea”.

Femeia se-nfurie rău, își strânse buzele și se-așeză la vârtelniță și se-apucă să răsucească fir.

Dar Copilașul plângea fiindcă-i plecase Cotoiul, și Femeia nu mai izbutea să-l potolească, se tot zbătea și dădea din piciorușe și se-nvinețea la față.

„O, Dușmanca mea, Soața Dușmanului meu și Mama Dușmanului meu”, zise Cotoiul, „ia un crâmpei din firul pe care-l răsucești, leagă-l de fusul tău și trage-l pe jos, că am să-ți arăt o vrajă care o să-ți facă Copilașul să râdă tot atât de tare pe cât plânge acuma”.

„Așa am să fac”, spuse Femeia, „fiindcă nu mai știu cum s-o scot la capăt; dar n-am de gând să-ți mulțumesc pentru asta”.

Înnădi tortul în jurul micii sfârleze de lut și o târî pe jos, iar Cotoiul alergă după ea lovind-o ușurel cu labele și se dădu peste cap și și-o azvârli peste umăr și o fugări printre picioarele din spate prefăcându-se că-i scapă, apoi iarăși o-nșfăcă dintr-un salt, până ce Copilașul râse tot atât de tare pe cât plânsese mai-nainte, și se luă de-a bușilea după Cotoi și se zbengui în lungul și-n latul Peșterii, până ce obosi și se puse la somn cu Cotoiul în brațe.

„Acuma”, zise Cotoiul, „am să-i cânt Copilașului un cântec care o să-l țină adormit un ceas”. Și-ncepu să toarcă, când mai tare, când mai încet, când mai încet, când mai tare, până ce Copilașul nu-ntârzie să adoarmă. Femeia zâmbi și se uită în jos la ei amândoi și spuse: „Minunată ispravă. Nu-ncape îndoială că ești foarte deștept, o, Cotoiule”.

În minutul și în secunda aceea, Draga mea Dragă, fumul Focului din fundul Peșterii se prăvăli în nori groși din tavan – puff! – întrucât își aduse aminte de prinsoarea pe care-o făcuse ea cu Cotoiul, iar când se risipi cu desăvârșire – ce-i văzură ochii! – Cotoiul se și lăfăia pe lângă foc.

„O, Dușmanca mea, Soața Dușmanului meu și Mama Dușmanului meu”, zise Cotoiul, „eu sunt, căci ai rostit cea de-a doua vorbă de laudă despre mine, iar de-acuma am voie să mă-ncălzesc la Focul din fundul Peșterii, mereu, mereu, mereu. Dar rămân Cotoiul care umblă de unul singur, și toate locurile îmi par asemenea”.

Atunci Femeia se-nfurie rău de tot, își despleti părul și azvârli mai multe lemne pe foc și scoase iar spata cea lată din umăr de oaie și se-apucă să facă o Vrajă care s-o împiedice să mai rostească și cea de-a treia vorbă de laudă despre Cotoi. Nu mai era o Vrajă Cântată, Draga mea Dragă, ci o Vrajă Tăcută; iar curând Peștera deveni atât de tăcută, încât un șoricel mititel se iți dintr-un cotlon și alergă încoace și-ncolo pe jos.

„O, Dușmanca mea, Soața Dușmanului meu și Mama Dușmanului meu”, zise Cotoiul, „șorecuțul ăla face și el parte din vraja ta?”

„Ooh! Puah! Nicidecum!”, spuse Femeia, și zvârli cât colo spata, se cocoță pe scăunelul de lângă foc și-și împleti la loc părul, iute-iute, de teamă ca nu cumva șoarecele să i se-anine de el.

„Ah!”, zise Cotoiul, neslăbind-o din ochi, „atunci șoarecele n-o să-mi aducă nicio năpastă de-l mănânc?”

„Nu!”, spuse Femeia, tot împletindu-și părul, „mănâncă-l iute și am să-ți fiu pe veci recunoscătoare”.

Cotoiul prinse dintr-un salt șorecuțul, iar Femeia spuse: „Mii de mulțumiri. Nici măcar Întâiul Prieten nu-i destul de iute ca să prindă șorecuții așa ca tine. Ești pesemne tare-nțelept”.

În clipa și în secunda aceea, Draga mea Dragă, Oala-cu-Lapte de dinaintea focului se crăpă în trei – zbang! – întrucât își aduse aminte de prinsoarea pe care-o făcuse ea cu Cotoiul, iar când Femeia sări jos de pe scăunel – ce-i văzură ochii! – Cotoiul și lăpăia laptele cald și alb dintr-unul din cioburi.

„O, Dușmanca mea, Soața Dușmanului meu și Mama Dușmanului meu”, zise Cotoiul, „eu sunt; căci ai rostit trei vorbe de laudă despre mine, iar de-acuma am voie să beau lapte cald și alb de trei ori pe zi, mereu, mereu, mereu. Dar rămân Cotoiul care umblă de unul singur, și toate locurile îmi par asemenea”.

Atunci Femeia râse și-i puse Cotoiului un castron cu lapte cald și alb și spuse: „O, Cotoiule, ești deștept ca un om, dar adu-ți aminte că nu ți-ai făcut prinsoarea și cu Bărbatul, nici cu Câinele, și nu știu ce-or să facă la înapoierea lor acasă”.

„Ce mă privește asta pe mine?”, zise Cotoiul. „Dacă-mi am locul în Peșteră pe lângă foc și tainul de lapte de trei ori pe zi, puțin îmi pasă ce-or să facă Bărbatul sau Câinele.”

În seara aceea, când Bărbatul și Câinele intrară în Peșteră, Femeia le istorisi toată tărășenia cu prinsoarea, pe când Cotoiul ședea pe lângă foc și zâmbea. Atunci Bărbatul zise: „Bun, dar n-a făcut prinsoare cu mine, nici cu ceilalți Bărbați în toată legea ce vor veni după mine”. Apoi își scoase ciubotele de piele și-și luă toporișca de piatră (cu asta fac trei), se duse după o bucată de lemn și o secure (deci cinci laolaltă), le-nșiră pe toate afară și zise: „Acum o să facem prinsoare între noi. De nu prinzi șoareci câtă vreme te afli-n Peșteră, mereu, mereu, mereu, o s-arunc după tine cu toate astea cinci lucruri de câte ori te voi zări, și așa vor face și ceilalți Bărbați în toată legea ce vor veni după mine”.

„Ah!”, spuse Femeia, auzindu-l, „tare deștept Cotoi, dar nu mai deștept ca Bărbatul meu”.

Cotoiul numără cele cinci lucruri (arătau tare noduroase) și zise: „O să prind șoareci câtă vreme mă aflu-n Peșteră, mereu, mereu, mereu; dar rămân Cotoiul care umblă de unul singur, și toate locurile îmi par asemenea”.

„Nu câtă vreme mă aflu eu prin preajmă”, spuse Bărbatul. „De n-ai fi rostit cuvintele din urmă, aș fi lăsat deoparte toate lucrurile astea, mereu, mereu, mereu; dar de-acuma o s-arunc după tine cu ciubotele și toporișca mea de piatră (cu asta fac trei) de câte ori voi da peste tine. Și așa vor face și ceilalți Bărbați în toată legea ce vor veni după mine.”

Atunci Câinele spuse: „Stai nițel. N-a făcut prinsoare cu mine, nici cu ceilalți Câini în toată legea ce vor veni după mine”. Și-și arătă colții și zise: „De nu te porți frumos cu Copilașul câtă vreme mă aflu eu în Peșteră, mereu, mereu, mereu, o să te fugăresc până o să te prind, iar când o să te prind, o să te mușc. Și așa vor face și ceilalți Câini în toată legea ce vor veni după mine”.

„Ah!”, spuse Femeia, auzindu-l, „tare deștept Cotoi, dar nu mai deștept decât Câinele”.

Cotoiul numără colții Câinelui (arătau tare ascuțiți) și zise: „O să mă port frumos cu Copilașul câtă vreme mă aflu-n Peșteră, până ce nu mă trage prea rău de coadă, mereu, mereu, mereu. Dar rămân Cotoiul care umblă de unul singur, și toate locurile îmi par asemenea”.

„Nu câtă vreme mă aflu eu prin preajmă”, spuse Câinele. „De n-ai fi rostit cuvintele din urmă, mi-aș fi ținut gura-nchisă, mereu, mereu, mereu; dar de-acuma o să te hăituiesc până ce-o să te sui într-un copac de câte ori voi da peste tine. Și așa vor face și ceilalți Câini în toată legea ce vor veni după mine.”

Atunci Bărbatul își aruncă ciubotele și toporișca de piatră (cu asta fac trei) după Cotoi, iar Cotoiul o rupse la fugă din Peșteră și Câinele îl hăitui până ce se sui într-un copac; iar din ziua aceea, Draga mea Dragă, trei Bărbați în toată legea din cinci aruncă mereu cu ceva după un Cotoi de câte ori dau peste el, și toți Câinii în toată legea îl hăituiesc până ce se suie într-un copac. Dar și Cotoiul își ține partea lui din prinsoare. Ucide șoareci și se poartă frumos cu Copiii, doar până ce nu-l trag prea rău de coadă. Însă după ce-a făcut acestea, și între timp, și când luna răsare și se lasă noaptea, el e Cotoiul care umblă de unul singur, și toate locurile îi par asemenea. Atunci el hoinărește prin Pădurea Sălbatică și Umedă, ori prin Copacii Sălbatici și Umezi, ori peste Acoperișurile Sălbatice și Umede, unduindu-și coada sălbatică și umblând în singurătatea sălbăticiei lui.

În românește de Anca-Domnica ILEA, după „The Cat That Walked By Himself” (din volumul „Just So Stories”, 1902)

Sursă foto aici