Cum „curge“ o capodoperă

Ca toți marii scriitori, António Lobo Antunes știe că adevărata artă nu închide experiența, ci o provoacă, lăsându-se ghidată de puterea imaginației și de ritmul narațiunii, care întemeiază realitatea scrisului. Poate numai tragicii antici erau cu adevărat familiarizați cu incomensurabila temă a propriei morți. Un bun scriitor din zilele noastre, dacă vrea să rămână în limitele decente ale autenticității, știe că strategia scrisului său traversează inevitabil zone de modestie, de tăcere și pudoare, în timp ce el trebuie să găsească „noi forme de a spune“ ceva esențial pentru noi toți. Sunt atâția care cred că stările lor intime au o importanță universală; Lobo Antunes se mărginește să afirme că ale sale sunt importante doar pentru el însuși (dacă sunt).

Ca să ajungă să fie o „voce a tribului“, o compoziție literară demnă de acest nume, roman sau nu, trebuie să devină independentă de autorul ei, să înceapă să-și trăiască propria viață. Așa că biografia autorului este și nu este în paginile cărții sale. Toate vocile care intervin pe parcursul acelor cincisprezece zile petrecute în camera de spital sunt și nu sunt reale sau audibile, în contextul în care spaima instinctivă îl face pe bolnav să recurgă la strategia unor multiple disimulări, deseori negând chiar existența bolii, a spitalului, a personajelor care îi populează amintirile sau a peisajelor pe care psihicul panicat le amestecă într-o permanentă confuzie. Ne recunoaștem în această mângâietoare lașitate dinaintea morții mai mult decât în orice altă construcție despre eroismul stoic. Şi ne identificăm cu fuga îngrozită din secvențele aproape permanente de delir ale acestui bolnav spre zonele copilăriei, unde fiecare dintre noi s-a simțit protejat la începutul vieții sale.

Regresia permanentă spre logica infantilă și spre reprezentările mirifice ale universului înconjurător pare să fie singura strategie admisibilă, singura posibilitate de a ne gândi la sfârșitul nostru, însă numai negându-l. În momentul în care autorul a deplasat centrul senzațiilor și vălmășagul de tăceri ale vocilor sale interioare spre copilărie, el a fixat astfel singura perspectivă în care maturul consideră că își poate asuma și chiar analiza propriile spaime. Relatarea discontinuă, mută devine posibilă numai din clipa în care însăși existența acelui moment e pusă sub semnul întrebării. Confuziile sunt ale vieții, existența ei este marea incertitudine care crește în interiorul nostru pe măsură ce râurile care o alimentează își sporesc debitul. Există o „lipsă de coerenţă a vieţii“, afirmă autorul spre sfârșitul acestei cărţi, parcă și din dorinţa de a ne sugera că, dacă scenele de început se suprapun aparent teoretic și ne vine destul de greu să urmăm logica interferenţei lor, cu atât mai mult trebuie să ne așteptăm la o lipsă de coerenţă în monologul interior asaltat simultan de atâtea spaime și amintiri. Suprapunerea unor amănunte biografice din timpi diferiți, în certitudinea că ele au existat, bănuiala că ceva sau cineva continuă să înființeze real-imaginarul existenței noastre, absența logicii cu care se prezintă secvențele în memoria traumatizată au drept consecință și evitarea verbelor „a fi“ și „a avea“. Procedeul mai fusese deja folosit de Lobo Antunes în fragmentele ce reproduc delirul aproape destructurat al monologului. Cititorul este antrenat treptat în aceste succesive universuri ale reminiscențelor care se derulează alertate de un crescendo al panicii…

Dacă la început fragmentele eliptice îl intrigă, îi devine familiară repede această vorbire pe care el însuși trebuie să o completeze, din momentul în care lectura începe să fie mai mult decât o simplă empatie. În felul acesta, toate secvențele de dialog amplifică doar monologul multiplu al tăcerii, și constatăm efectiv că stilul narațiunii, construcția ce intercalează planurile sau ritmul în care defilează temele recurente, uneori preluând fragmente din aceeași frază, au pur și simplu un rol semantic. Lobo Antunes își scrie o parte dintre cărțile sale fără să utilizeze cuvinte, ci doar situații, contexte, ingambamentul gâfâit al unor secvențe care își caută loc în spațiu. Arta contrapunctului ajunge aici la maxima ei expresivitate. Înțelegem de ce consideră autorul atât de importantă munca de compoziție, unde alternează nu doar timpii și diatezele verbelor sau se amplifică în canon muzical atâtea teme rătăcitoare – fiindcă nu poate exista liniaritate în universul obsesiv din care el își extrage cărțile.

Fragment din prefața romanului „Pe râurile ce duc…” de António Lobo Antunes, traducere din portugheză, prefață şi note de Dinu Flămând, Colecţia „Raftul Denisei” (coordonată de Denisa Comănescu), Editura Humanitas Fiction, 2018