De ieri, alaltăieri… (III)

„Ce tataie, citești ziarul? Chiar crezi ce scriu ăștia?”

Așezat pe căruțul din curte, bătrânul arunca priviri solemne peste scrisul mărunt al unui număr mai vechi din „Scînteia”. Își pusese ochelarii cu lentile rotunde, fixate în rame negre, de plastic ieftin, și descifra mersul lucrurilor în lumea pe care o lăsase demult în urmă.

„Deh, bă, mai aflu și eu de lumea asta. Or fi mincinoși, ai dracu, dar ce să-i faci! Asta-i lupta pentru pace, una zice și-alta face.”

Dintotdeauna deprins cu neîncrederea în balivernele oficiale, îndelung pritocită în adăpostul căminului familial, m-am pomenit pe lume în negare identitară și în admirație plată față de vocile critice ale inamicilor ideologici „de dincolo”. O lume în alb și negru, la fel ca „instantaneele” ce înghesuiau coloanele encomiastice din jurnalul tătăiacului. Orice opinie favorabilă regimului o resimțeam ca pe un afront personal. Credeam că e clar pentru toată lumea, fără excepție, că raiul și iadul sunt delimitate social și geografic. Un cuplu scelerat, cu o camarilă imbecilă sau interesată, împotriva tuturor. O emisferă deșertică și alta în culori vii.

Construcția asta interioară ca o constrângere arhetipală, configurată timpuriu de stimuli întreținuți tenace, nu mai poate fi modificată la nicio vârstă. A fi produsul unui mediu istoric resimțit definitiv ca toxic, nu mai lasă loc nuanței retrospective. Ura nu moare, ea poate fi doar îmblânzită. Ce atârnă mai greu? Experiența unei istorii absurde trăite pe viu sau irosirea în marasmul ei?

Suntem pe plajă, eu și Cristi, băiatul consăteanului și colegului de muncă al tatei. Alergăm ca bezmeticii printre cearceafuri, împroșcându-i pe ocupanți cu rafale scurte de nisip. În goana noastră sablăm cu debit suplimentar un cuplu tânăr din Italia. Nu este nicio supărare. Oamenii sunt relaxați și amuzați de îmbrâncelile noastre. Ne călărim pe rând, luându-ne unul pe altul în cârcă. Înscenăm o coridă cu ajutorul unui prosop. Când cei doi intră în apă, ne alăturăm, fără să-i sâcâim printr-o apropiere prea mare. Ne împrietenim un pic și facem frânturi de conversație în limbajul ad hoc al disponibilităților mutuale. Ne fotografiem cu camera lor și când femeia își atinge coapsa și șoldul de mine, înlănțuirea aceasta laterală îmi dă fiori. Ne încrucișăm brațele pe la spate, cuprinzând fiecare torsul celuilalt. Sunt tulburat și fericit. Peste trei săptămâni, voi primi o vedere cu portul din Genova, iar pe verso, câteva rânduri în italiană, semnate de amândoi. Le voi răspunde imediat cu o ilustrată de la noi și totul se termină. Addio, cari amici!

Zâmbetul larg al femeii mi-a rămas înșurubat în memoria fotografică. De unde atâta seninătate la amândoi? Deși căutasem atingeri epidermice în asalturi repetate asupra partenerei lui, bărbatul n-a dat nici un semn de nerăbdare. Jocurile noastre copilărești, de bună seamă, erau pavăza îngăduinței celor doi. Ce puteau spera niște copilandrii, în zbenguiala lor înamorată? De fapt, nu ne atrăgea o anumită femeie, ci aerul cu care aceasta venise în locul unde soarele începea deja să strălucescă numai pentru străini. Cum să nu te îndrăgostești de cineva care vine și pleacă când dorește și unde dorește! Iubeam tipul acesta uman dezinvolt, pe care nu-l remarcam la compatrioții noștri blazați. Era un specific cu care noi nu eram familiarizați. Chiar și gemenii zurbagii, erau mai pitorești, în perversele lor contorsionări și îndrăzneli.

Două mici incidente îmi vor întări convingerea că trăiam într-o lume diferită. Mai întâi, la întoarcerea de pe dig. Mă pierdeam cu privirea în șirul stabilopozilor ce-mi păreau niște urși încremeniți. Uitam de mine, privind valurile ce se spărgeau în protuberanțele din capetele lor. Întârziam, apoi, în așteptarea răbdătoare a pescarilor amatori de guvizi, care-și trăgeau captura, agățată pe șirul de cârlige de pe linia lansetei, montură ciudată pentru mine, obișnuit cu undița de la țară, plimbată de-a lungul gârlei din spatele grădinii.

Revenire acum pe înnoptate și traversarea nisipului cocoloșit de răcoarea umedă a târziului. Acum era însă prea târziu. Cum adică, prea târziu? Cum adică, restricții pe timp de noapte, în apropierea țărmului? Mai văzuem o singură dată un om în uniformă albastră de miliție pe nisipul plajei. Era plin de lume și omul cu un AKM cu patul rabatat, fără pantofi și ciorapi în picioare, cu pantalonii un pic suflecați, alerga către ceva sau cineva. Altcineva, în civil, îl imobilizase deja pe evadat, care se ascundea între miile de trupuri despuiate. L-au extras cu fermitate și dibăcie dintre noi, ca noi să ne putem bucura în continuare de siguranță. Eram asigurați și prea asigurați.

Acum erau mai mulți, cu mai multe AKM-uri cu pat de lemn, ținute de centură, pe umăr. Și erau în kaki. Nu știu cum mi-am dat seama de culoare, dar cu siguranță, așa mi-i amintesc.

Noi eram zeci, ei, câțiva. Noi, vilegiaturiști, ei, grăniceri. Înarmați. Auzisem că grănicerii noștri păzesc frontiera de stat cu armele îndreptate spre interior. Noi eram în interior. Statul, grijuliu, se temea să nu alunece vreunul în exterior. Mai ales că până acolo erau sute de mile marine, și era greu să reziști. Sau te puteai lovi de vreun vapor ancorat. Le vedeam ziua în larg. Erau destule, și noaptea, fără lanternă, te puteai lovi de ele. La cap.

„La cazare!” a sunat ordinul. În pușcărie, deținuților le e cunoscută, dar nu și dragă, comanda: „La cameră!” Câteodată se mai aude și: „La baracă!” Ne simțeam, într-adevăr, foarte asigurați.

Al doilea incident, nu, de fapt, nu a fost un incident, ci o dezamăgire, am trăit-o câteva zile mai încolo. Cristi și cu mine vorbeam de chestii diverse: fotbal, echipe, mașini (bineînțeles că nu de Dacia și Aro), italieni, olandezi, bla, bla. Am fost admonestați de domnul Marinescu: „Bă, voi să țineți cu ai noștri!”

„Cu ai noștri ținem, tată” a replicat Cristi.

Cel mai virulent patriotism l-am văzut la competițiile sportive internaționale. Acolo, România este aclamată la unison. Cu spirit de solidaritate. Mii, zeci de mii, sute de mii, milioane, devin una. Reducere la numitorul comun. „ROMÂNIA! ROMÂNIA!” Cum să nu ții cu țara ta? Toți țin cu țara lor. Ne miram când auzeam că suporterii lui Real Madrid se bucură când FC Barcelona pierde în fața unei echipe străine. Și viceversa. La noi, pe vremuri, nu conta că joacă Dinamo sau Steaua. Dacă înfruntau vreo echipă străină, toți românii țineau cu echipa românească, indiferent care ar fi fost ea. Patriotism dincolo de orgolii locale sau de club.

„Cu ai noștri ținem, tată. Dar mașinile străine sunt mai…”

„Lasă bă, astea. Voi să țineți cu ai noștri.”

Corect. Între a fi sincer și a fi dușmănos, nu e nicio diferență când interesul național o cere. „O clipă de sinceritate te duce la Securitate” parafraza, pervers, momentul de sinceritate. Mai ales pentru cine a prins vremurile lui Dej.

Aceste dezamăgiri, urmate de altele, m-au încrâncenat până la dezgust față de propria țară pe care o consideram o închisoare într-un lagăr. Aplaudacii zicalelor dogmatice devenite mantre se transformau pe la colțuri în mârâitori. Liturghia oficială proslăvea un dumnezeu peltic care, după marea exorcizare, se multiplicase în zeități minore. Dar până atunci, unii se convertiseră atât de profund încât deveniseră sfințișori. De câțiva mă lovisem și duhovnicoasa lor duhoare îmi făcuse pipota să tremure.

Pe culoar, într-un tren aglomerat, am avut revelația răului în ipostaza ipochimenului de opinie. Alături de mine, o tipă tânără, mai cu aplomb, mai de la clasa muncitoare. Amândoi la clasa a doua. Fugiseră unii peste graniță cu un avion utilitar. Tipa se vădea o acuzatoare ferventă a nelegiuiților care se folosiseră de bunul obștesc pentra așa o ticăloșie. Îmi vorbea doar mie. Eram în chingile unei emfaze cu pretenții de dialog. M-a bombardat tot drumul, scrâșnind blasfemator la adresa transfugilor. Zile întregi nu mi-am putut reveni. Am defulat toată încărcătura abia în casa unei mătuși care mi-a descântat taumaturgic: „O tâmpită!”

A ajuns să-mi fie egal astăzi, cu alte cuvinte, să mă doară la bască, de convingerile pestrițe ale oamenilor, oricât de stridente ar fi. Întâmplările astea nu numai că nu merită calificativul de incident. În ambianța adevăratelor probleme, ele n-au nicio relevanță. Normalitatea le elimină ca pe niște scursori ușor grețoase. La vremea formării, însă, copilul are nevoie de aer respirabil. Și de modele care să-i insufle oareșice valori. Că de nu… pățește ca ăia de la penticostali unde toți pot predica. „Hai și tu, frate, zi ceva fraților, că ai rămas singurul care n-a mărturisit”.

„Păi nu, că câr, că mâr, că nu mă pricep…” „Hai frate, zi ceva acolo, scurt, să meargă fraților la inimă, să audă frații cum ai găsit calea cea bună”. „Bine. Fraților, dacă nu vă pocăiți, dracu’ vă ia. Amin”. Apropo, de la un penticostal am aflat-o. Cică s-a întâmplat pe la ei prin comunitate.

Citește și De ieri, alaltăieri… (II)

„Ia zi tataie, cum era când colindai cu macaraua pe calea ferată?”

„Călătoream unde era nevoie. Mai ales în război era nevoie de noi. Erau multe garnituri cu carburanți de la rafinării, pentru frontul de Răsărit. Se întâmplau deraieri, și trebuia să repunem vagoanele pe șine cu repeziciune. Am prins bombardamente la Ploiești. Să vezi cum fugea lumea să scape. Lăsau totul, case, bani, bijuterii, numa’ să nu moară. Era sperietura dracului când auzeai huruind avioanele și plesniturile de la bombele ce explodau. Dup-aia, trebuia să reparăm terasamentele și munceam ziua și noaptea.”

„Păi, mi-a zis tata, au bombardat nemții și prin sat pe aici, nu numai la Ploiești.”

„Nu nemții bombardau mă, americanii. Noi eram cu nemții, aliați. Ce civilizați erau… La noi erau încartiruți unii cu familiile. Mergeau pe la oameni, prin sat, după carne, ouă, lapte, legume și ce le mai trebuia. Veneau cu bani, bă, de cumpărau, și salutau cu mâna la bonetă și când soseau și când plecau. Când a întors ai noștri armele, s-a ales prafu’ de tot. Se învârtea unu’ cu airoplanu’ și trăgea de sus cu mitraliera în ei. Ce se mai căina mă-sa unei nemțoaice, omorâte de ăla. Ne blestema că ei au fost oameni cu noi și noi i-am trădat. Neamuri proaste, bă. Dup-aia, când au intrat rușii în sat, cine te mai întreba dacă ai una sau alta. Luau tot ce găsau. La noi în curte am avut câțiva cu căruțele. Beau, ai dracu, până se pișa pe ei. Unu’ a vrut s-o împuște pe măta-mare că nu-i da țuică. Noroc că a auzit locotenentul lor din casă și l-a potolit p-ăla, c-altfel o omora. Până au plecat, soldații dormeau sub pătul și sub fânar. Numa locotenentul cu o muiere, cu uniformă și aia, dormea în casă. Avea și ăia, gradații ăia mai mari, curvele lor. Când dădură de cazanele chiaburului, în satul vecin, au tras în butoaie și au pus gurile la găuri, pe unde se scurgea țuica. Au murit înecați acolo în beci. Pluteau ai dracu ca șobolanii. După război, au fost niște comisii p-aci pe la noi. Erau bine îmbrăcați americanii și englezii. Da să vezi nemții, până să fugă, ce bine erau îmbrăcați.”

„Dar prin sat, cum au bombardat americanii”?

„N-a bombardat, bă, niciun american p-aci. Tac-tu îți spuse una și tu înțeleseși alta. Păi nu știu eu când îți povestea? Că aici ți-a spus, eram și eu de față! Era cu vacile pe islaz când a văzut avioanele. Veneau din Italia și din Africa să bombardeze Bucureștii și Valea Prahovei. Vânătorii nemți erau pe ei. Avioanele americane erau mari și mai încete. Ale nemților, mai mici, făceau prăpăd printre americani. Rămăsese unul în urmă, luase foc în aer, și era încolțit de cinci sau șase știuci nemțești. L-au dat jos, tac-tu a văzut tot. Ieșea un fum din el de ziceai că a luat foc tot câmpul. Când s-a adunat lumea din sat, nu mai rămăseseră decât mâinile pilotului pe manșă, cu ceasul la a stângă. În rest, totul era ars. Unu, d-ai lu Pavel al lui Căcăron, a luat ceasu dar l-au chemat la post după câteva zile și i l-au confiscat jandarmii.”

Îmi povestea multe, dar nimic nu mă făcea mai atent ca amintirile din vremea războiului. Fusese scutit de front datorită necesarului de personal în zonele periclitate de acasă. Unde distrugeau unii, alții reparau și repuneau în circuit. În războiul generalizat, total, cum aclamase mobilizator Goebbels, acțiunile cele mai docile, tot către lupta armată converg. Sincopa istorică numită război potențează capacitățile umane și le focalizează dând naștere impulsurilor care mișcă istoria cu salt înainte. Câteodată progresul apare în urma convulsiilor dramatice ale organismului social, în directă relație cu sacrificarea sau compromiterea milioanelor de celule. Răul general naște un fel de pseudo-bine care nu-l are în vedere pe individ, ci stupul. Așa am ajuns ca în partea noastră de lume, după suferințele generate de război, să trăim fericirea obligatorie inventată de inginerii sociali. „Asta-i lupta pentru pace; una zice și-alta face.”

Luptele aeriene dintre Messerschmitt 109 (confundat de martori cu Junkers 87 Stuka) și B 24 Liberator, oferiseră un dram din spectacolul tehnologiilor de vârf, la timpul acela. Tata, după cum îmi dădusem seama din povestea lui, fusese sedus inclusiv de forma curioasă a dublului ampenaj al aparatului doborât. Să se fi strecurat în peisaj și escortoare P 38 Lightning, detașate pentru misiunile din Balcani de pe teatrele din Pacific? Cine știe? Contează că decontul a fost carbonizarea echipajelor doborâte. Mic fragment în cacofonia apocaliptică a hecatombei mondiale. Progresiv, panopliile lumii se vor diversifica și perfecționa până la capacități quasi-magice, iar deznodământul unei încleștări simetrice între cei mari ar putea pune în operă spectrul tenebrelor.

Un mic păstor privise dincolo de imaș, și întrezărise molohul. Unul care, cu cât era mai rapace, cu atât îi stârnise curiozitatea și fascinația.