„August” (Nemira, 2021) marchează debutul în proză al Elenei Vlădăreanu și cel mai recent volum al său, după doi ani de la „minunata lume disney” (poezie, Nemira).
Structural, volumul cuprinde „zece proze de vacanță despre bucurii și deznădejdi”, toate construite într-o manieră fresh, ușor de asimilat, chiar la îndemînă. Pe rînd, ne situează departe de imaginarul transformist cu care ne obișnuiește literatura de consum, exploatînd cronotopii rutinei cotidiene într-un spațiu clar, bine delimitat, care nu pune nicio secundă realitatea sub semnul îndoielii. Acțiunile sînt concrete, curg atît de firesc încît devine foarte greu să ne desprindem și să ne îndreptăm atenția în altă parte. Structuri de sine stătătoare rămîn bine înrădăcinate în memoria cititorului/cititoarei, tocmai prin dinamismul naratologic și prin credibilitatea acțiunii propriu-zise.
Nu e un lucru nou pentru nimeni că Elena Vlădăreanu e una dintre cele mai puternice voci ale generației din care face parte. Știm foarte bine că are o manieră proprie, caracterizată în special de vigoare și de violență bine proporționată a limbajului, pe care o cunoaștem deja din poezie. Reușește așadar un transfer (fără nicio poetizare însă, cum menționează Eli Bădică, coordonatoarea colecției „n’autor” a Editurii Nemira, pe clapa copertei întîi), plonjînd într-o construcție narativă fluidă, actuală, care explorează tematici precum relațiile domestice, saturația, intimitatea, maternitatea (în multiple forme ale sale), individualitatea în raport direct cu colectivitatea.
Printre altele, meritul autoarei este că reușește să formeze personaje puternic individualizate. Chiar și cînd acestea sînt lăsate să trăiască în penumbră, atenția se îndreaptă tot înspre ele, dintr-un soi de interes pentru marginalizați pe care îl cultivă și-l crește în interiorul celor zece texte distincte.
Svetlana e introdusă ca „femeia mare” care-l însoțește pe Casian și schimbă radical focalizarea din interior, dinspre atmosfera la nivel macro înspre individual. De la atenția deosebită în privința dimensiunilor sale corporale („o geantă mică de voiaj, roz cu înscrisuri vernil, pe umăr. Mică, mică, unde naiba încăpeau hainele ei mari?”) la nepriceperea de a vorbi de una singură despre trecutul de care se dezminte („nu a făcut nicio școală, a făcut școala vieții și cu asta am încheiat discuția!”), Svetlana este, de departe, cel mai bine închegat outsider din acest volum.
Raportarea la maternitate se face pe voci diferite. Dacă în „Înainte de începerea sezonului” o avem în vedere pe Crista (care, din nou, ca în cazul Svetlanei, nu face subiectul povestirii de la început) ca prototip al omului instabil înainte de cel al părintelui („Da, mi-a dat să iau antidepresive și anxiolitice și am asistat la transformarea mea într-o roșie. Sau într-o salată. Nu le mai iau.”/ „Nu vreau să mai ies din casă. Vreau să mă bag sub pat și să nu mai ies de acolo. Și nu vreau să-i mai văd pe Roby și pe Misha. Și pe nimeni”), în „Terasa” vedem imaginea panoramică a vieții unei mame singure (ca și în „Superman”), eventuala artificialitate fiind anulată (de data asta) prin atenția la detaliile activităților domestice: „(…) și a mai pus niște oregano la sos, a râcâit cu lingura de lemn pe fund, era focul cam mare și, cât s-a uitat ea la fată, s-a cam lipit, dar nu e grav, a gustat și nu se afumase, Slavă Domnului!”.
Acest volum vine, deci, ca o zonă de echilibru mult așteptată și o așază pe Elena Vlădăreanu în rîndul prozatorilor de la care se așteaptă din ce în ce mai mult.
Elena Vlădăreanu, „August”, Editura Nemira, Colecția „n’autor” (coordonată de Eli Bădică), București, 2021
Scrie un comentariu