„…fără iubire te-ai rătăci în viață, nu poți trăi”

Adela tăcuse, cu privirile pierdute în gol. „Poftim, că am ajuns și eu să-ți plâng pe umăr”, glumise el, ca să atenueze tristețea. „Nu, că ceilalți chiar o fac, la propriu”, precizase Adela cu umor. „Aoleu! Păi înseamnă că trebuie să-ți schimbi bluza după aceea.” Izbucniseră în râs, dar observă atunci că ochii ei erau plini de lacrimi. „Vai de mine, te-am întristat cu prostiile mele”, se speriase el. „Nu, nu… Dar mi-am amintit propriile mele istorii amărâte”, rostise precipitat Adela, ștergându-și grăbită ochii. O privise impresionat. Era ciudat, dar recunoștea din ce în ce mai mult trăsăturile fetei de la acea petrecere la care o adusese sora ei, când fusese impresionat de frumusețea ei și mai ales de ochii ei. Continua să o privească, dându-și seama că îi făcea plăcere să o facă. „Ce te uiți așa la mine ? Mi s-au umflat ochii, nu ?” „Nu. Tot frumoasă ești, îi spuse din nou. Iar ochii tăi… mă dau și acum gata.” Adela roșise brusc. „Ești tu drăguț”, protestase ea. „Oi fi eu drăguț, dar sunt sincer”, glumise el. M-au impresionat de când te-am cunoscut atunci, la Madi acasă, la una din petrecerile noastre, unde te-a dus sora ta.” Tăcu o clipă, apoi adăugă: „Și mi-ai băut din cafea, înainte de-a te apuca să-mi ghicești.” Adela îl privi uimită, făcându-l să zâmbească. „Da, mi-a rămas în minte; n-am reușit s-o uit niciodată.” Știa de pe atunci ce înseamnă gestul respectiv și nu îi venise să creadă, iar pe de altă parte pe vremea aceea era destul de timid ca să nu încerce să dea curs invitației implicite, dar nu mai insistă acum, deși ceva îi dădea ghes să o facă. „Mi-am zis că asemenea ochi rareori vezi.” Adela privi într-o parte, parcă neștiind ce să spună, dar își dădu seama că făcuse bine spunându-i-o: avea nevoie disperată de ceva care să îi confirme că nu era totul pierdut și declinul ei mai lăsase ceva neatins cât de cât. Dar văzu că lacrimile continuau să îi curgă.

„Poți să mă ții puțin în brațe, te rog?” întrebă ea brusc. Surprins, rămase o clipă nemișcat. „Ține-mă în brațe, te rog!”, îi spusese Anda plângând, odinioară, într-un timp revolut. Se mută lângă ea în fotoliu, o cuprinse de umeri și de talie și, după o scurtă șovăială, îi atrase încet capul la pieptul lui. Își lăsă fața în părul ei și rămase așa.

„Ce bine e”, șopti ea într-un târziu, abia auzit. „Știu… Știu… Asta e tot ce mai rămâne când toate se destramă în jurul tău. Nimic altceva… Uiți de toate în brațele…” Se opri, stânjenit. „În brațele cui?” În glasul ei înăbușit desluși un zâmbet. „În brațele cuiva iubit”, încheie el, făcându-și curaj. Îi simțea lacrimile udându-i cămașa. „Vreau pe cineva care să mă iubească când sunt urâtă și grasă și-mi stă părul rău în cap, când beau bere din doză și plâng cu muci”, o auzi el șoptind. O strânse mai tare în brațe. „Consideră că l-ai găsit”, răspunse el abia auzit, cu fața în părul ei. Apoi adăugă, depărtându-i ușor capul de pieptul lui: „Ia să văd, ai plâns cu muci?” „O, Doamne, termină!” Adela râdea printre lacrimi, și își aminti cu aproximație ce se spunea: dacă faci o femeie să râdă, e primul pas spre inima ei. Rămaseră mult timp îmbrățișați, după care Adela se desprinse încet, parcă învingându-și regretul. Se ridică și se mută la loc în fotoliul său.

Se priviră îndelung. Adela părea liniștită acum, iar trăsăturile îi căpătaseră o seninătate care o înfrumuseța. „Îți mulțumesc”, rosti el stângaci. „Pentru ce?!” „Că m-ai rugat să te țin în brațe.” „O spui de parcă ți-aș fi acordat nu știu ce favoare… când de fapt tu mi-ai acordat-o mie.” „Atunci înseamnă că ne-am acordat-o reciproc.” Începură să râdă, simțindu-se dintr-o dată mult mai apropiați. „Ai dat o definiție perfectă a iubirii.” Fu cât pe ce să îi spună că o iubește, dar o timiditate stranie îl opri. „Mai e timp”, își zise cu umor. „Acum eu ți-am udat cămașa cu lacrimi”, comentă ea. „N-o s-o mai spăl niciodată”, rosti el cu o îndrăzneală care îl uimi. Adela roși din nou, și își spuse că era adorabilă. Avea impresia amețitoare că fiecare percepea sentimentele celuilalt și că orice cuvânt ar fi stricat vraja țesută între ei. Nu mai trăise niciodată așa ceva. „Nu mai plânge, că-ți strici ochii, și sunt prea frumoși”, rosti el cu stângăcie. „Păi, mama îmi zicea «Lăcrămioara»”, zâmbi ea. „Aia-i o floare ! protestă el. Nu înseamnă că trebuie să plângi!” Adela începu să râdă iar, fără să se mai poată opri. O privea zâmbind, fericit să o vadă așa. „Oare de când n-a mai râs așa?” se întrebă el. „Știi de când n-am mai râs așa?” întrebă ea, când se opri într-un târziu. „Doamne, Adela, nu-mi vine să cred! Exact asta mă întrebam acum o clipă.”

În clipa aceea între ei circulă ceva atât de intens, încât simți că amețește: o tandrețe și o emoție aproape insuportabile, care estompau tot ce era în jur. Știu, pe aceeași cale impalpabilă, că și ea simțea la fel și realiză că nu își mai puteau dezlipi privirile.

„Așa, și îți venise ție rândul să-mi spui de iubirile tale”, reveni el într-un târziu, când se mai dezmeticiseră. În ei se lăsase un soi de liniște binefăcătoare, care îl făcea pe fiecare să îl simtă foarte aproape pe celălalt. „Da…” Unde întâlnise oare o fuziune telepatică a doi tineri cu capacități paranormale, care practic își contopiseră sufletele? Era o carte… Cum se numea? Nu reușea să își amintească titlul, în schimb își aminti, stupefiat, că el o tradusese!

„Cu soțul meu am stat zece ani, după ce am trăit o vreme împreună înainte. Dar la un moment dat a devenit alcoolic și tot mai tiran; m-a și bătut rău de câteva ori. A trebuit să joc cu o «mască de machiaj», aveam fața tumefiată.” „O, Doamne !…” „Apoi, după ce am divorțat, au mai fost doi, mai tineri decât mine, dintre care primul s-a îndrăgostit de una care vindea vara Red Bull pe litoral”, și adăugă râzând: „Îi zicea «Pisi», încât fiică-mea, mică pe atunci, tot auzind de ea, a izbucnit odată: «Da’ cine-i «Pisi» asta, la urma urmei ?!» Era exasperată, îți dai seama, de atâtea «Pisi» în sus și «Pisi» în jos…”

Da, era vizibil mai destinsă și mai liniștită; se simți și el fericit că reușise să o facă să se simtă mai bine, chiar dacă… „Chiar dacă nu știu cât va dura”, își spuse cu un soi de cruzime. Ce ar fi trebuit ca să dureze mai mult, sau chiar permanent, adică pentru ca să își revină de tot? Dar perspectiva i se păru foarte greu de atins. Știa din proprie experiență cât de dificil era așa ceva: avusese nevoie de ani de zile ca să se descotorosească de efectele traumelor vechi și recente, în meandrele unei terapii accidentate, și cu ce se alesese în cele din urmă? Cu eliberarea de medicație și cu o viață însingurată în care fiecare etapă era o luptă chinuitoare de zi cu zi.

„Am încercat întruna să fiu eu însumi, să scap de vinovăție, să fac tot ce voiam, să nu mai depind de ceilalți, adică de dragostea lor, pentru care suportam o groază de umilințe și ofense, continuă Adela. Dar simțeam că altfel nu pot; singurul lucru pe care nu-l puteam face singură era să fiu iubită, și fără iubire te-ai rătăci în viață, nu poți trăi.”

O privi tulburat. „Ciudat… așa mi-am zis și eu mereu, șopti el. Dar de la… Anda încoace am renunțat de tot.” „Așa o chema?” „Da…” „Și nu v-ați mai văzut niciodată?” „O, ba da, după douăzeci de ani de la plecarea ei, când am ajuns prima dată la Paris, cu o bursă de traducător. Era măritată de zece ani și avea două fetițe.” Dintr-un impuls nestăpânit, adăugă: „Atunci am făcut și noi dragoste pentru prima dată.”

Simți că roșește. Adela îl privea cu un zâmbet atât de afectuos, că se simți complet pierdut. Zâmbi și el, încurcat. Ce îi venise să i-o spună ? „Doamne, omoară-mă!”, își zise disperat.

„E o poveste foarte romantică. Ești un romantic. N-aș fi bănuit.” „Nu?” Nu mai știa ce să spună. „Ba da, de fapt, mi-am dat seama…”„Mă simt foarte stânjenit”, mărturisi el brusc. „De ce?!” „Așa… Știi tu.” Adela continua să îl privească cu același zâmbet tulburător. „Ai avut vreodată vise premonitorii ? întrebă ea pe neașteptate, încercând să pună capăt stânjenelii. În care să vezi amănunțit ce se va întâmpla?” „Dumnezeule ! exclamă el. Să nu-mi spui că și tu!” „Ba cum să nu. Am văzut de mai multe ori ce se va întâmpla. Odată am «văzut», adică am auzit în vis o convorbire telefonică, și a doua zi am auzit-o întocmai în realitate. Și tu, deci?” „Da, am văzut fundația blocului unde tatăl meu contractase un apartament. M-am dus acolo a doua zi, și am văzut-o exact cum îmi apăruse în vis.” „Extraordinar.” „Dar am avut și premoniții, în care am știut ce se va întâmpla. O dată, înainte de-a mă duce la Predeal, unde mergeam des și am niște prieteni buni de o viață – Predealul e orașul meu de suflet – m-am gândit: ce-ar fi dacă ar fi mutat fotoliul ăla din living în camera «mea», în care stau de obicei? Și când am ajuns acolo, am constatat că îl mutaseră.” Adela începu să râdă, înveselită. „Cum ne-om fi găsit noi doi?!” „Chiar așa. A avut mână bună sora ta.” „Te-ai fi așteptat vreodată să ajungi atât de apropiată de cineva pe care nu-l cunoșteai practic deloc?” „Nu, niciodată!” „Nici eu!” Își zâmbiră cu o complicitate nouă.

Îi aruncă o privire, parcă ezitând. „Ai avut vreodată senzația de-a comunica de la distanță cu cineva apropiat ?” „Mmm… nu știu. Nu cred.” „Eu da.” Spre surprinderea sa, o văzu că roșește. Mai șovăi câteva clipe, apoi spuse, părând că face un efort. „Odată, am reușit peformanța de-a face dragoste cu un iubit de-al meu, englez, fiind la peste o mie de kilometri depărtare.” „Ce?! izbucni el, înveselit. Cum naiba ai reușit?” Adela era tot roșie în obraji, dar continuă. „Mental, bineînțeles, atât! Aveam o durere de cap cumplită și nu mă simțeam prea bine, încât am hotărât să mă bag în pat și am început să-l chem pe Paul să mă mângâie pe spate și în acel moment m-a sunat. I-am spus ce s-a întâmplat și el m-a rugat să continui, promițându-mi că-și va păstra mintea «deschisă». Am stat nemișcată în pat și am continuat să mă concentrez pe «întâlnirea» cu el și la un moment dat l-am simțit că mă încetinește și am zâmbit în gând, zicând: «OK, so you like it slowly».” „Dumnezeule! Ești o vrăjitoare”, conchise el categoric. „Acum înțeleg…” „Ce anume?” O privi în ochi: „Știi foarte bine ce.”

Fragment din romanul „Fântâna Inocenților”

În foto, detaliu din lucrarea „Armastajad” de Avo Keerend (sursă foto aici)