Fierăria lui Elias (piesă de teatru în cinci scene) (III)

Găsiți prima parte a piesei de teatru „Fierăria lui Elias” în Literomania nr. 246, iar cea de a doua, în Literomania nr. 247.

Scena 3

D1: Pe Dâmbul ăsta se va face un altar de vară cum nu s-a mai văzut, cu livadă nouă, împrejmuită cu gard. Am ajuns în oraş cu o traistă şi cu un ilău, un ciocan şi un cleşte de fierar.

D2: De unde?

D3: Rămâne o mare taină. I se va spune „Armeanu”.

D2: De departe. Veneai de tare departe.

D1: Tăcerea şi munca. Căram în traista aia cenuşa neamului meu, cu bucăţele de os. Am pus-o la odihnă sub un prun chiar pe dâmbul ăsta. Într-o noapte cu lună şi în alta fără lună, cenuşă de popor creştin, odihneşte-te aicea, și am ridicat ochii spre întuneric. Am ascuns cenuşa aia de curiozitatea orăşenilor.

D3: Tu ai venit din Anatolia. La Universitatea Pontificală Urbaniană din Roma am avut norocul profesorilor aflaţi la apogeul carierei lor. Am întrebat. Am ascultat.

D2: Anatolia sună tare frumos.

D3: Au ars casele, satele, curţile, trupurile. Puţini au scăpat.

D1: Scăpai dacă-ţi luai meseria pe umăr. Dacă lucrai ziua şi noaptea: potcoave, pluguri, grape, căruţe. Scăpai dacă-ţi plecai capul în grajdul boilor preţ de câteva ceasuri.

D2: Lucrai și plecai mai departe.

D1: Până la Irma.

D2: Mama.

D3: Bunica.

D1: O fată frumoasă și bogată. Peţită de mai mulţi feciori. Nimeni nu ne-a mai putut despărţi.

D3: Doar moartea.

D1: Lucrul mâinilor mele s-a prăbuşit. Dă-ne Dâmbul tău să facem cimitir, ziceau orăşenii. O să ai și tu loc de veci. Dâmbul ăsta de trecere nu se dă, le-am spus.

D3: Dâmbul ăsta, loc de pace şi deslușire.

D1: După prăbuşirea lucrului mâinilor mele, femeile ziceau: „Trece Sfântul pe uliţă”.

D2: Îi dădeau să mănânce, povestea foarte frumos. Îl ascultau toate orăşencele alea, „Sfântul spune lucruri ticluite pentru blide cu mâncare”, ziceau.

D3: Era blajin.

D2: Se îmbrăca simplu.

D3: Haine albe de in, suman de lână.

D2: Purta subsoară o carte.

D3: Scriere necunoscută.

D2: A fost depusă cu el în sicriu.

D3: Umbla paşnic din casă-n casă.

D2: Nu ursea.

D3: Nu mai purta traista.

D2: Povestea.

D3: Despre starea vremii, despre ce va să fie.

D1: Femeie, adună-ţi repede fânul de pe câmp. Peste un sfert de ceas o să ţi-l mâie apa.

D2: Eşti Sfântul Bolund, a zis femeia, privind înspre cerul senin.

D3: A apărut întâi norișorul, apoi vijelia.

D1: Vor vorbi oamenii unul cu celălalt dintr-un capăt în altul al lumii. Vor aduce în case cutii la care se vor uita ca să vadă ce se mai întâmplă în lume. Oamenii aceia îşi vor face case cu ferestre mari, după care le-or astupa să nu intre lumina. Pe Dâmb se va face un mare altar de vară. Şi va veni multă lume aici.

D2: A spus: „Într-o noapte în timpul slujbei, vântul va lua acoperişul bisericii şi-l va întoarce ca pe un clop, prăbuşindu-l lângă pereţi.”

D3: Aşa a fost.

D2: Femeile îl întrebau dacă ştie când vei muri.

D2: Dacă eşti Sfânt, dacă prooroceşti… spune-ne!

D1: Se vor construi multe biserici, preoţi cîtă iarbă, dar credinţa va fi puţină. Când se va vorbi mai mult despre pace, atunci va începe războiul.

D2: Spune-ne, spune-ne, când vei muri, ziceau femeile.

D1: Nu ştiu când, dar ştiu unde. Va fi la întâlnirea a trei drumuri între hotare, răzemat de-o Răstignire.

D2: Într-o zi aspră de iarnă. Lângă Răstignirea unde se întâlneşte drumul ce coboară din pădure cu cel ce vine dinspre râu și cu un altul care duce în oraş.

D3: Au crezut că se odihneşte şi se roagă.

D2: Mulţi s-au dus cu gunoiul pe câmpuri. Au venit, s-au dus, s-au întors.

D3: Era tot acolo. În frigul aspru.

D2: S-au dus lângă el.

D3: Era un mort frumos. Nu s-au speriat.

D1: Locul de îngropăciune pe Dâmb, lângă cenuşa purtată în traistă. Sub piatra de râu, lângă un prun, la umbra unui nuc, pe linia celor trei cruci ale bisericii din oraş.

D2: Va veni un călugăr şi va scrie despre mine o carte, a spus.

D3: Doar scriitorul care scrie întreaga viață o singură carte merită să-i fie citită. Cel care scrie mai multe cărți nu merită pierdută vremea cu ele. Marcel Proust a spus același lucru.

D2: Şi eu îi ziceam Sfântu… După moartea mamei Irma aşa i-a spus întregul oraş.

D1: Iarna-vara purtam acelaşi suman încins la brâu. Dormeam cu capul pe piatra de râu. Deasupra cenuşii. „Fă bine şi du-te și la altă casă, că eu îs sătulă de poveştile dumitale”, ziceau femeile.

D3: Nimeni nu-i prooroc în…oraşul lui.

D1: Am dus cu mine o mare durere. Am fost trimis în locurile astea.

D3: Unii l-au luat peste picior.

D1: I-am cunoscut și compătimit în timpul cercetăriilor mele.

D3: „Fă bine şi du-te la și altă casă”, zicea şi doamna Iulişka Szatmari.

D2: Cea mai bună prietenă a mamei Irma.

D3: Oamenii erau sătui de proorociri.

D2: Tot ce spunea se împlinea.

D3: Sau se împlineşte.

D2: S-a râs mult.

D1: Până când Andraş Ignatz a căzut în groapa mortului care stătea cuminte în sicriu.

D2: Cu cartea aia veche subsoară.

D3: Nicidecum un fals Profet, a fost concluzia unanimă.

D1: Dacă porţi cu tine într-o traistă cenuşa alor tăi şi o pui într-un pământ străin, casa ta se construieşte acolo şi viaţa se înfiripă de unde s-a rupt firul. Pământul a dat roade, casa a fost încălzită cu lemnul pădurii. Urmaşii s-au născut şi au construit alte gospodării.

D3: Făpturi uriaşe călcau de pe un deal pe altul. Uriaşii aceia făceau pârtii largi prin păduri la fiecare călcătură. Prăvăleau stâncile.

D1: Erau din fire paşnici.

D3: Când s-au înfuriat, o singură dată, s-au apucat de scuturat cerul şi s-a pornit potopul. Câţiva s-au ascuns în peşterile din munţi. S-au prăvălit fulgerele şi trăznetele peste intrări, s-au sufocat. Ceilalţi s-au înnecat. Aşa s-a stârpit spiţa giganților.

D1: Când vor săpa fundaţia pentru altarul de vară vor găsi şapte schelete uriaşe, oase de oameni şi un craniu imens umplut cu pământ. Sub capul acela va sta ţesătura cu fire albe cu roşu şi firişoare din aur.

D2: Au săpat groapa pentru mort până au dat de o lespede mare din piatră. La doi metri sub pământ era lespedea aia. Acolo l-am aşezat.

D1: Oricâte lovituri de baros a primit lespedea, nicio aşchie de rocă nu s-a putut desprinde.

D3: În anul acela va ninge în luna lui august, i-a spus Sfântul doamnei Szatmari. Nimeni nu l-a întrebat în care an.

D1: Locul de cimitir se alege cu grijă. Muţi animalele dinspre nord înspre sud, dinspre est înspre vest. Le laşi să pască liniștit iarba bogată. Şi în ziua în care sătule fiind nu mai dau lapte, înseamnă că ai găsit locul de odihnă pentru strămoşii tăi.

D2: Moştenirea primită am dus-o mai departe. La Dâmb am adăugat pădure, la stufăriş am lipit păşune, la meri, pruni, duzi, cireşi şi vişini. La albine am adus armăsar şi şase iepe, la casă am lipit acareturi. La vremuri rele au venit şi vremurile bune.

Scena 4 (monolog D1)

D1: În satul ăla din Anatolia într-o singură zi s-au dus toate agoniselile. A urmat drumul de ţară. Sutele de kilometri. Alte şi alte oraşe, văi, râuri şi pustietăţi. Uită-te, Elias, uită-te bine la toţi de aicea, striga preotul către mine, din mijlocul focului aprins de duşmani, uită-te că dincolo aşa vom fi toţi împreună. A ridicat mâinile înspre cer şi nu l-am mai auzit. Tăcerea când adunam cenuşa în traistă. Înaintea a fost pictorul de biserici. Un om butucănos cu preoţii. Îl cunoştea tot ţinutul. Picta patru biserici în acelaşi timp. Nu putea sta într-un singur loc. L-am întrebat cât va dura pictura. „O să începem aşa încet după pasul nostru, câte un metru pătrat”, mi-a răspuns.

A venit pentru două săptămâni, în noiembrie. Pentru absidă. A pictat Pantacratorul. Şi a plecat.

„Doamne, fierarule Elias, ce sfânt supărat a ţâpat pictorul ăsta pe tot peretele şi s-a dus”, mi-a spus preotul. „Nu ştiu cum a mai fi şi când a mai veni iară.”

A apărut în fierărie prin ianuarie.

„Cum stă fresca pe perete ? ”, m-a întrebat. „Toată-i bură”, i-am răspuns. N-a înţeles şi a mai spus: „Stă bine sfântul acela pe perete, te întreb fierarule Elias”. „Tare-i necăjit şi plânge”, i-am spus. „Curge apă din el? E gheaţă? Ce-i?” a continuat.

„E plin de bură, pictore, plânge că-i singur, că n-ai pictat și alţi sfinţi pe lângă el”.

Prin ianuarie eram pe drumeagul ce ducea de la fierărie la casă. În întunericul nopţii am văzut că se apropie o stihie neagră în care desluşeam chipul pictorului de biserici. A ajuns în faţa mea, a căzut în genunchi, cu mâinile împreunate. „Ajută-mă, fierarule Elias, că nu mai pot, nu ştiu ce să mă mai fac.” Am privit înspre el. Înaintea mea erau adâncurile cele fără de fund. Întunericul întunericului. L-am prins de mâini. L-am târât până în fierărie. „Sunt pierdut, Elias, nu mai am pace, mă urmăreşte peste tot, îmi vorbeşte din orice, mă poartă pe drumeaguri pe care nu vreau să merg. Îmi porunceşte. Nu mai am nicio putere.”

„Cine eşti? De unde vii?”, am întrebat. L-am pus să se culce pe banca de lemn. M-am rugat în gând. Mi-a răspuns morocănos la rugăciunile gândului. A dat să mă lovească. E fără margini curajul unui pictor de biserici să vrea să lovească un fierar. Am cerut ajutorul Celui Bun şi Biruitor. Am strâns în pumn Crucea Sfântă pe care-o cumpărasem într-un târg de oraş. A strigat: „Ce vrei să faci?” „Nu te apropia de mine!” Pictorul de biserici se zbătea. Pe trupul lui, sub piele, apăruseră umflături de mărimea oului de găină. Se mişcau dintr-o parte în alta, pe piept şi pe mâini. Am întins mâna cu crucea spre umflăturile care fugeau dintr-o parte în alta a trupului. De parcă de ascundeau: „Nu mă omorî! Nu mă omorî!” a prins a striga pictorul. I-am apropiat crucea de piele. O ţineam la câţiva centimentri de trup. M-am rugat pînă când o flamă de foc a ieşit spre mână şi cruce. Nu m-a ars. Pictorul de biserici s-a liniştit.

Când s-a terminat pictura bisericii, era prin iunie. Un Isus frumos cu privirea domoală. Pereţii legau timpi, spaţii, oameni, istorii, trăiri, în taina ce te călăuzeşte spre credinţă.

Pictorul mi-a spus: „După ce am plecat de la fierăria ta, de dimineaţă, Elias, am ştiut imediat ce am de făcut. A rămas în mine o singură şi măreaţă voce. Şi-ţi port recunoştinţă pentru noaptea aceea”.

„Cinstea și fervoarea pusă în icoană, trecea parcă în cel zugrăvit pe icoană”, aşa era pictată toată biserica din sătucul acela din Anatolia.

Scena 5

D1: Ţi-ai luat suportul de icoane şi te-ai pus pe drum.

D2: Datoria de tată e mai presus de orice comoditate.

D1: Să vinzi icoane prin Roma la lumina unei lanterne.

D2: Bunicii n-au nicio obligaţie faţă de nepoţi.

D1: Ai ales de unul singur icoana aia.

D2: E singurul lucru pe care l-am învăţat în cei opt ani de absenţă.

D1: I-ai tulburat pe profesorii Erbeto şi Federici.

D2: I-am căutat, i-am găsit. La mănăstire printre indieni malaborezi şi malankarezi.

D1: Printre călugări și profesorii ăia doi şi icoanele pictate ca nişte oglinzi și fotografiile unui mic altar.

D2: O icoană adevărată e ca o fereastră care se deschide sau nu.

D2: La prima vedere pare să fie închisă, moartă, în afara timpului, dar e ca o poartă, o punte.

D1: Adică ai vrut să te faci și tu profesor.

D2: În oglinda ochilor ei te poţi vedea. De aia am ales-o. De aia am plecat.

D1: Datoria împlinită.

D2: Începi să intri tot mai adânc în lumea icoanelor.

D2: Am trăit din vânzarea lor. Am sporit avutul cărându-le prin târguri.

D3: Am primit o cameră la mănăstirea San Gregorio din Roma. Am umplut-o cu icoane. Mi-am făcut un mic altar. Noaptea l-am visat pe tata. Parcă vindea icoane în piaţă. Umbla prin Roma cu suportul acela. Parcă era un geamgiu. A intrat în camera mea de la mănăstire. Nu l-am văzut. Am simțit că e el. Mi-a arătat o icoană, la lumina puternică a lanternei. Era „Naşterea” pictată de Rubliov. „E ca o luptă, ca un război”, i-am spus. „Oglinda tinereţii şi a frumuseţii e trecătoare”, mi-a şoptit.

Mi-am amintit-o şi pe mama Ilka. Se ruga tot timpul. Mă punea în pat, lângă ea, o auzeam cum spune: „Doamne, ajută-mă să mă port pe picioare, să nu pironesc pe nimeni, şi dă-mi Doamne o plecare uşoară. Amin.” „Învaţă-mă şi pe mine rugăciunea aia”, ziceam. „Ţie îţi e destul să spui: „Îngeraşul””, zicea.

D2: Ilka…

D1: Da, Ilka… a fost mama lui…

D2: A fost femeia mea…

D3: S-a dus într-o zi de luni.

D2: După ce a pus în grădină un strat de usturoi, s-a uitat înspre cotul râului, a intrat în casă, a mâncat şi s-a lăsat încet pe pat.

D3: N-a pironit pe nimeni.

D2: I-am păstrat poza de pe documentul de identitate. Aveam multe fotografii cu ea, dar aia mi-a plăcut mai mult.

D3: Ştiu că soarele era la asfinţit şi parcă umbra bisericii ajungea până la marginea cimitirului. De atunci, nu mi-am pierdut frica. Când a murit tata parcă a fost o sărbătoare. Au venit sute de oameni care l-au iubit.

D1: Slujba aia de înmormântare era ca o cununie.

D2: Da, m-am dus la nevasta mea, Ilka. Am văzut-o strălucind şi nu mi-a venit să cred că e reală.

D3: „Unde eşti acuma?”, mă întreabă psihologul. „Sunt pe drumeagul acela”, îi răspund. „Ce vezi?”. „Case, gospodării, capre, porci, cimitir. Mă iau după firul acesta din ombilic. Intru peste tot şi vorbesc cu oamenii. Ascult. Am învăţat să nu mă mai ascult pe mine. E noapte. Ies dintr-un cimitir. Nu mi-e frică, privesc înspre dâmb, văd altarul mare de vară, în întuneric e o casă cu ferestre, luminate, e lume multă înnăuntru, preotul stă cu braţele ridicate, îl văd pe fierarul Elias, mă apucă de subțiori. Mă trage afară. În grădină. Lângă altarul de vară…

D1: Băiete, ce ai văzut n-ai văzut, ce ai auzit n-ai auzit.

D3: „Ce s-a întâmplat”, mă întrebă psihologul. „Nimic”, îi răspund. „Urmează firul acela călăuzitor pornit din ombilic”, îmi zice. „Firul s-a uscat, s-a înnegrit şi a căzut pe pământul bătătorit al drumeagului”, îi răspund. „Continuă să mergi”, zice psihologul. „L-a luat o pală de vânt şi l-a împrăştiat printre ierburile dâmbului. Am obosit. Şi o să adorm”, îi răspund.

D1: Intram în casele orăşenilor.

D2: Le ticluia vremea şi vremurile.

D1: Pentru cîte un blid cu mâncare.

D2: Îi zicea „Armeanu”.

D1: Acolo era casa mea.

D3: După o săptămână soseam cu trenul de Roma la Trento. Am intrat pe poarta mănăstirii părinţilor Venturi, Trento, via dei Giordoni, numărul treizeci şi şase.

Parcă eram un vas spart lipit la loc. M-am aşezat în chilie. „Vor fi doi ani de refacere”, mi-a spus psihologul.

De la fereastra îngustă vedeam valea, oraşul şi munţii.

Sfârşit