Flash fiction stories – iunie 2025: „Câinele din Itaca” de Eduard-Gabriel Tănase

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

Câinele din Itaca

Eduard-Gabriel Tănase

E cald și e plin de muște. Roiesc în jurul meu, așa cum o fac cu oricine devine cadavru. Sunt înconjurat de resturi. Nu mai pot să merg, să latru, să miros, să dau din coadă. Pot doar să văd, sunt doar un martor mut al propriei mele dispariții.

Lumea zice că sunt câinele lui Ulise, Argos. Cred că acesta este motivul pentru care nu am murit de foame sau sfâșiat de alți câini. Unii trecători îmi aruncă câte ceva, iar slujbașii de la conac mă păzesc de haitele ce vânează orice pe insulă.

Aproape că nu a mai rămas nimic – e un lung pustiu. Toți s-au refugiat în jurul acestei case și își duc traiul lor comun. Nimeni nu mai ține minte timpurile de vitejie, timpurile de trăire. Am doar flash-uri de memorie, bucăți de viață, treceri fugare ale oamenilor importanți pentru mine.

De exemplu, țin minte când eram cățelandru. Aproape am aportat din zbor gâsca străpunsă de săgeată, am fost primul la vânătoare. Au râs toți de nerăbdarea mea, m-am rușinat pentru cât am fost de penibil, încercând să demonstrez că sunt cel mai cel din grupul meu. Dar tot am obținut ceva: mă antrenau la vânători, înotam prin cascade repezi, goneam prin nisipul plajelor. Ajunsesem să mă lupt singur cu ursul și cu lupul – era spectacol. Cei din haită mă lăsau să finalizez, ei doar așteptau să adulmece victima și să-i lingă sângele. Ce joacă era cu păstrăvii și scobarii, cum dădeau inutil din coadă când îi surprindeam stând la umbra pietrelor! Ce mă bucuram când stăpânul râdea și mă lua în brațe!

Dar am crescut, așa cum o face orice ființă. Am devenit un câine adult, bun la vânătoare și la luptă, tovarăș de nădejde al stăpânului și al războinicilor lui. Mai erau și alții ca mine, care porneau la atac hămesiți și însetați de sânge. Eram „cavaleria” insulei, atacam din flanc dușmanii, îi surprindeam cu cruzimea noastră. Săream direct la carotidă, în spațiul gol dintre coif și armură. Oricâte tăieturi de săbii primeam, nu ne abandonam prada până nu-i simțeam ultima răsuflare. Așa cum Ulise era maestru în tactică și strategie, noi – și eu în special – eram maeștri ai crimelor. Doar ne apăram satele de intruși.

Eram obișnuiți cu foamea și cu nesomnul, eram căliți să pornim pe orice vreme. Eu aveam un statut mai aparte, eram „câinele favorit”, mă puteam plimba prin curțile oamenilor. Asta mi-a ascuțit simțurile la fel ca lupta și vânătoarea. Am învățat să mă joc cu copiii mici, care abia deprindeau mersul, și să mă feresc de copiii mari, care mă vedeau un vânat ca oricare altul și începeau să arunce cu pietre și să mă fugărească.

Nu eram un câine prost. Cunoșteam convențiile și mă comportam ca atare. „Nu mușca mâna care te hrănește!” Și aici îi includeam pe toți supușii lui Ulise, locuitori ai acestei insule. Am văzut cu câtă cruzime pedepsesc oamenii greșelile, chiar și atunci când au fost involuntare, provocate și în premieră. Știam că iubirea lor e limitată și tranzacțională. „Dacă sunt folositor, mă păstrează; dacă sunt cineva, mă venerează. Altfel, ajungi la gunoi și, poate, eventual, să te salveze cel mult grija celor dragi, dacă mai sunt pe pământ.”

Dar am fost un câine prost! Am iubit foarte puțin. Am avut grijă de nou-născuții oamenilor și n-am avut grijă de puii mei. I-am lăsat singuri, iar cei care au scăpat din ghearele vulturilor au fost dați la alți locuitori, să îi crească și să le apere curțile. Mi-ar fi plăcut să fim o familie mare, să fiu înconjurat acum de nepoți, strănepoți și fii. Să fim precum oamenii, așa cum era Ulise cu Penelopa, cu Telemach și cu rudele lor de la conac.

Cel mai tare mă doare amintirea despărțirii! Ulise mi-a luat capul în mâini, m-a privit în ochi și mi-a vorbit ca unui om.

— Să ai grijă de casă, ești noul stăpân al insulei. Plec departe, la un război lung. Ai grijă de Telemach, învață-l să vâneze, să se apere și să își protejeze mama și averea.

Îl priveam ca pe un câine și îi spuneam:

— Ulise, tu ești stăpânul și, pentru tine, voi păstra toate neatinse. Iar pe Telemach îl voi învăța să amușine urmele, să adulmece frica și să își muște dușmanii de gâtlej. Ne vom cățăra prin toți munții, îi voi arăta toate colțurile insulei și vom coborî în fiecare zi la plajă, în așteptarea ta.

Mă doare amintirea despărțirii de Ulise, fiindcă nu mi-am putut respecta promisiunile. Pe Telemach l-am antrenat bine și, dacă nu ar fi intervenit Penelopa, ar fi ajuns un câine de temut. A rămas doar un om cu reflexe de câine, un flăcău vânjos, dar care știe să asculte de mama lui. Cu insula a fost altfel. Eu, cu haita mea și cu puținii bărbați rămași, atacam briganzii care poposeau pe plajele insulei. În fiecare luptă îmi pierdeam tovarășii, iar bărbații se împuținau și ei. Toți cei care erau mai în putere s-au strâns în jurul conacului. Puii de câine neîmblânziți au format mai târziu haitele care pustiau insula mai rău ca tâlharii. Mai eram siguri doar în colțișorul nostru, din jurul portului și al conacului.

Lucrurile s-au mai schimbat de când au apărut pețitorii. Cetele lor au început să decimeze dușmanii. Doreau să crească bogăția insulei, să o facă bună pentru comerț, să se întoarcă culegătorii de măsline și portocale, pescarii, neguțătorii și crescătorii de capre. Și au reușit parțial. Pețitorii au adus siguranță și bogăție. Eu și Telemach eram tolerați, ne reluasem incursiunile nebunești pe insulă.

Penelopa se descurca de minune. Țesea zi de zi, petrecea plăcut serile și evita orice alegere. Știa că tot acest aflux de cadouri scumpe, de mâncare și băutură s-ar opri dacă ar lua o decizie. Iar pentru lume rămânea „soția credincioasă”.

Când s-a întors Ulise, mi-a fost frică! Așteptam pedeapsa. Dar soarta a fost mai iute.

Eduard-Gabriel Tănase (n. 1964, Bacău) este licentiat în ingineria petrolului și în contabilitate, a lucrat aproape 30 de ani în domeniul bancar. A publicat proză scurtă în revistele „Zugzwang”, „Ficțiunea”, „Liternautica” și „Rexpublica”. Este autorul volumului de poeme suprarealiste „Câinele din Ithaca” (2024). Locuiește în Ploiești.