Flash fiction stories – noiembrie 2023: „Meteoritul” de Laura Pamfiloiu

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

Meteoritul

Laura Pamfiloiu

Două grade cu minus arată de dimineață la opt fără câteva minute pe tabela cu orarul autobuzelor. Stația e plină, oamenii zgribuliți. Urc în nouă, e cald. Autobuzul se mișcă greu, ca un bătrân pe care-l dor picioarele. Stăm încolonați pe pod, autobuze, mașini mici, motocicliști cu genți de mâncare pe spate, prin geamul aburit al autobuzului văd alți șoferi care privesc înainte, unul își roade o unghie pe care o scuipă pe fereastra deschisă, o tipă într-un BMW se dă cu ruj, zâmbește larg în ecranul telefonului, apoi își trece arătătorul peste dinții de sus. Ne mișcăm cu încetinitorul. Îmi fac în minte traseul, cobor la spitalul de copii, dreapta pe clinicilor, stânga spre clinica de radiologie, etajul unu, prima ușă. E control de rutină, dacă l-aș preda la școală, l-aș încadra la repeated actions, present simple. Ajung cu întârziere, holul e plin, se stă și pe trepte, hainele-s încheiate până sub bărbie, pungile de plastic foșnesc. Aici nimeni nu așteaptă autobuzul, toți așteaptă să se deschidă o ușă și să-și audă numele strigat cu voce tare, ca la catalog. Trec minute, se stă pe loc, nimeni nu iese, nimeni nu intră, se vorbește în șoaptă, la orice întrebare se răspunde cu așteptați, imediat, mai durează puțin. Ni se spune că a avut loc un accident, cineva a făcut stop cardiac. Ne uităm unii la alții, o doamnă se apleacă și-și leagă șireturile, alta scoate din poșetă o perie și începe să se pieptene, domnul din fața mea tușește într-o batistă, se deschide o ușă, se văd birouri din pal vișiniu, pline cu dosare și hârtii. Iese o asistentă.

Mai durează?

Durează, săru-mâna, din păcate am avut o urgență.

Mă uit la ceas, au trecut aproape două ore de la cele două grade cu minus de pe tabela din stație. Dintr-odată ușile holului se deschid, ies trei tinere și-un domn într-un pulover galben cu o cutie în spate, seamănă cu rucsacul de glovo plin cu pizze și meniuri crispy, dar e trusa defibrilatorului. Ies zgomotoși pe ușă ca niște elevi în pauza mare, se opresc în fața liftului, fac un pas, ușile se închid, nu li se mai aud vocile. Între timp a venit doamna pe care o așteaptă toți, se strigă catalogul din zece în zece minute, se eliberează câte un scaun, dar imediat e ocupat de altcineva. Din lift iese o targă joasă pe roți, domnul care o împinge îi roagă pe cei care stau așezați să se ridice, își cere scuze, oamenii se ridică și se lipesc cu spatele de perete, domnul mulțumește, intră cu targa pe hol, se deschid larg alte uși care rămân deschise, după câteva minute targa apare din nou de după colț, se mișcă mai greu, are pe ea un sac negru închis cu fermoar. Toți ne lipim privirile de plasticul umflat al sacului, pe hol se face brusc liniște, o liniște nefirească și stranie ca dintr-un cadru de film noir. Nu mă uit după targă, mă lipesc cu fruntea de tocul ușii de termopan, închid ochii, dinspre stomac se aud zgomote ciudate, parcă cineva sforăie la mine-n burtă. Nu-i momentul, îmi zic, dar stomacul are o voință proprie, trag aer în piept, tușesc și se face din nou liniște.

Peste alte două ceasuri ies în stradă. Cobor strada Victor Babeș, studenții urcă, unora li se vede sub palton tivul alb al halatului, merg în grup, vorbesc tare, lasă în urma lor o dâră de cuvinte în franceză. Mă opresc la prima patiserie, cumpăr scorușe pudrate cu zahăr și o prăjitură cu urdă pe care o iau la pachet. Pe stradă se golesc tomberoanele, un domn cu mustață și cu o țigară în colțul gurii scoate din buzunarul de la spate al pantalonilor un sul negru, desface din el un sac, îl scutură ca pe un cearceaf ud, îl deschide și-l îndeasă în tomberon. Întorc capul. Pe cealaltă parte a străzii, văd un balon portocaliu uriaș, agățat între crengile unui platan. Mă uit în jur, oamenii trec pe lângă mine, îmi ating obrazul, sunt aici. Mașina de gunoi trece prin dreptul meu, clipește și bipăie, domnul cu mustață, cocoțat pe o treaptă în spatele mașinii, trage un fum lung din țigară și aruncă chiștocul în aer. Închid ochii, recunosc pocnetul asurzitor de revolver.

Laura Pamfiloiu s-a născut la Târgu Mureș în 1976 și a absolvit Facultatea de Litere, secția română-engleză, la Cluj-Napoca. După facultate s-a angajat profesoară la grădinița Țăndărică, o grădiniță privată (printre primele din țară, la vremea aceea) cu predare în limba engleză. După primul an, a apărut o filieră a acestei grădinițe, adică prima școală privată din Cluj, școala Elf, și a început să predea limba engleză și acolo. Cu timpul, a ales să predea doar la școală, unde lucrează și în prezent. În 2013, a publicat la Editura Arthur un caiet de exerciții și jocuri, un fel de jurnal de lectură după Regele tuturor sălbăticiunilor de Maurice Sendak. În 2014, a publicat prima carte de povești, „Povești cu nasturi”, Editura Via. Cartea a intrat în finala concursului de design „Cele mai frumoase cărți din România“, ilustrațiile fiind realizate de Cristina Barsony. Un an mai târziu, a apărut „Visul licuriciului”, iar în 2016, „Pălăria bunicului meu”, ambele la aceeași editură, ambele cărți pentru copii. Colaborează și cu revista pentru copii „Fabulafia”, unde i-a apărut povestea „Chimion”. În 2016, a participat la un curs de scriere creativă organizat la Vama Veche de „Revista de povestiri”, respectiv de Simina Diaconu. Sub îndrumarea și sfaturile lui T.O. Bobe, antrenorul într-ale scrisului, a început să scrie proză scurtă. A mai participat la alte cursuri de scriere creativă, Creative Writing Sundays, iar multe dintre povestiri au apărut pe site-ul „Revista de povestiri”.