Flash fiction stories – septembrie 2024: „Idoli vechi și noi” de Emilia Crosman

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

Emilia Crosman

Idoli vechi și noi

Sculptorul își amintește și acum prima întâlnire cu blocul de marmură care i-a fost încredințat spre șlefuire. Creează! a tunat un glas impunător, faraonic. S-a apropiat fascinat de marmura rece și a mângâiat-o tandru cu mâinile lui bătătorite și crăpate. A oftat deasupra ei tremurând de plăcere și de teamă reverențioasă, copleșit de viziunea trupului care va prinde viață în urma atingerii dălții și sub presiunea modelatoare a ciocanului dezgolind pătimaș sinuozitățile trupului desăvârșit – întruchiparea frumuseții feminine și un templu sacru al plăcerii ce va fi vizitat de mulțimi cuprinse de nebună adorare, dispuse să arunce la picioarele delicate ale perfecțiunii tot ce au, chiar și viața. Zile întregi de muncă istovitoare și nopți nedormite au trecut pe nesimțite. Sculptorul lucra cu înfrigurare, acoperit de transpirație din cap până-n picioare, și tușea bronșitic suflu de viață asupra operei adorate. Și-a sacrificat câte puțin din propria viață până în ziua când, în sfârșit, opera a fost desăvârșită. I-a sărutat picioarele și s-a prăbușit. Luni de zile avea să doarmă un somn narcotic, învăluit într-o suferință magică, dulce-acrișoară. La vederea acestei minunate statui, pusă pe soclu chiar în centrul orașului, mulțimea a fost în delir. O atingeau profan, cu devoțiune neomenească și lăcomie. Puneau la picioarele ei aur și țesături fine. O îmbrăcau și o dezbrăcau după bunul plac. O îmbrățișau și o mângâiau nepermis de mult pentru că simțeau că le aparține. Apoi, urlau înfiorător ca niște animale în extaz, căzând într-o transă din care ieșeau cu greu doar cei mai norocoși, alții rămânând pierduți pentru totdeauna… Lunile treceau și întruchiparea desăvârșirii, Regina Adorată, și-a pierdut încetul cu încetul strălucirea. A devenit de-a dreptul murdară, era acoperită de zgură și de găinaț de porumbel. Mirosea a latrină și era cenușie, mată. Arăta ca un monument funerar dintr-un cimitir uitat de lume, ca o iubită dintr-un turn prăfuit la care nu se mai gândește nimeni. Ochii trecătorilor nu o mai priveau. Era în descompunere… Mai mult, mulțimile care o adoraseră nu mai suportau să știe că există pentru că le amintea de slăbiciunile și de greșelile lor. O urau atât de mult încât aruncau cu pietre colțuroase în ea, o scuipau și proferau cuvinte atât de dezgustătoare încât doar infernul ar fi putut să le asculte fără să regurgiteze. Statuia, lipsită de strălucirea dragostei proiectate asupra ei, îndura tăcută dizgrația. Atunci, ca prin minune sau ca răspuns la o rugăciune mută, Sculptorul s-a ridicat de pe patul de boală și s-a dus să ofere omagiile sale Reginei Adorate ce se ivise ca un ghiocel din învelișul protector, nerafinat, al blocului de marmură. Ridicându-și privirea, a văzut imaginea dezolantă a preaiubitei sale creații, și a simțit cum i se împietrește inima dedurere. A amuțit. Apoi, urlând ca o fiară rănită, a luat un baros și a lovit înnebunit statuia până a rămas doar praf și două degete pe care nu a mai avut puterea să le distrugă, îngropate pe jumătate în acel mormânt al frumuseții apuse, a minunii care nu avea să mai fie văzută vreodată. Sculptorul a îmbrățișat tremurând praful și a șoptit stins, cu ultimele puteri, înainte să se prăpădească: Sic transit gloria mundi… Lumina preaiubitei mele s-a stins în clipa în care am atins-o întâiași oară cu dalta.

– Mar Bella! Mar Bella! Mar Bella! Mar! Mar! Mar… Mulțimea era în delir și scanda cu frenezie numele Reginei Adorate. Mar Bella, cea mai frumoasă cântăreață din lume, se urcase plină de grație pe scenă și stătea în fața lor ca o sculptură din marmură. Cu pielea albă ca spuma laptelui, părul lung și ondulat- de culoarea pietrelor de lapis lazuli, ochii plăcuți dar reci ca malachitul și gura ca o cireașă coaptă, tânăra femeie fermeca iremediabil pe oricine o privea, iar vocea de sirenă care răsuna în sala de concerte, vibra în inimile oamenilor până le șiroiau lacrimile pe obraji și servea ca sigiliu pentru pactul tacit de adorație la care se supuneau aceștia de bună voie. Mar era venerată: Mar era tristă. Adorația, de cele mai multe ori nechibzuită și agresivă, o îngheța. Privea cu teamă mulțimea și spera că, de data aceasta, nu se vor mai urca pe scenă să o pipăie ca pe un fruct de pe tarabă sau să-i smulgă șuvițe de păr. Mâinile lor, ridicate în semn de închinare, erau pentru inima ei ca niște arme care se pregăteau să-i devoreze cu lăcomie trupul delicat, moale, iar gurile care-i rosteau numele cu pasiune amenințau să se lipească libidinos și slugarnic de picioarele ei. Și-ar fi dorit să fie un stâlp de sare. Poate așa nu s-ar mai fi apropiat nimeni de ea. Orice atingere, fie ea și nevinovată, o dezgusta. Nu mai dormea bine de luni de zile și-și acoperea cearcănele cu machiaj. Ieșea din casă doar însoțită, pentru a onora multele concerte la care se obligase să participe din dorința de a împărtăși cu ceilalți talentul ei. Crezuse că va fi fericită și că va aduce bucurie și în viața altora. Se înșelase… Regreta, dar nu putea să mai facă nimic să-și recapete intimitatea și anonimatul. Toată lumea o recunoștea. Fotografii, autografe, sărutări, strângeri de mână, complimente, huiduieli, roșii și făină plutind deasupra ei, invitații… Toate acestea o sufocau. Slăbea pe zi ce trece, dar nimeni nu părea să observe. Mânca din ce în ce mai puțin, dar show-ul continua: își lua masca zâmbitoare și cânta. Cânta din toată inima și își lăsa puțina energie de care mai dispunea pe scenă, ca o ofrandă adusă muzicii. Simțea că nu mai poate să respire: Zâmbea enigmatic. Se asfixia lent: Mulțumea publicului… De data acesta, îngenuncheată pe scenă și tremurând, ținea microfonul îndreptat spre miile de licurici care o orbeau. Era nemișcată. Rece. Mulțimea a aplaudat-o atât de zgomotos încât s-a cutremurat pământul. Au îngropat-o în flori. Trupul ei era ca zgura… Nu mai rămăsese nimic din strălucirea de altădată. Nimeni nu părea, însă, să vadă metamorfoza:

– Bis! Bis! Bis! se auzea o chemare generală… Lui Mar nu-i mai era frică, Mar tăcea…

Emilia Crosman este din București. A absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, secția Studii Iudaice – disciplină complementară Limba și Literatura Catalană (2013-2016) și Masterul de Studii Religioase – Texte și Tradiții (2016-2018). A debutat cu proza scurtă intitulată „Fripturică” în cadrul rubricii „Flash fiction stories” a publicației „Literomania” (în nr. 181), unde a continuat să publice proză scurtă.