„Incendiu la cadastru” de Carlo Montella

Vă propun, pentru acest număr al Literomaniei, un fragment din romanul „Incendiu la cadastru” de scriitorul italian Carlo Montella. Fragmentul a apărut în revista „Secolul 20” (nr. 7-8, iulie-august 1961), în traducerea semnată de Despina Mladoveanu. În limba română, au apărut două cărți ale acestui scriitor: „Incendiu la cadastru” (trad. Dragoș Vrânceanu, Editura pentru Literatură Universală, 1963) și „Cu limuzina în paradis” (trad. Adriana Lăzărescu, Editura pentru Literatură Universală, 1962). Mai jos, găsiți și prezentarea autorului și a cărții, prezentare apărută, de asemenea, în revista „Secolul 20”, semnată probabil de traducătoarea Despina Mladoveanu. Lectură plăcută! (Bozz)

„Carlo Montella este unul dintre cei mai interesanți scriitori italieni contemporani care s-au afirmat în anii de după război. Născut la Napoli în 1922, a făcut studii filologice, luîndu-și licența în litere; actualmente locuiește la Pisa. Un critic sovietic (sic!, n.m.) l-a numit pe Montella „scriitor al unor mari idei”. Proza lui pune în circulație eroi ai zilelor noastre, reprezentînd aspecte multiple și variate ale vieții italiene de după război. Romanele sale „Rudele din sud”, „Incendiu la cadastru”, volumul de nuvele „Cine pleacă în zori”, ca și ultima sa carte „Portret spaniol” demonstrează că Montella zugrăvește de predilecție lumea oamenilor necăjiți, trista lume funcționărească cu birocratismul ei („Incendiu la cadastru”), lumea celor care pleacă în zori în volumul cu același titlu („Cine pleacă în zori”): muncitorii, țăranii, micii funcționari, care se zbat cu mizeria ducînd o viață grea și tristă, care nu-și pot permite luxul de a aduce copii pe lume. E interesant faptul că Montella, indicînd necesitatea prăbușirii unei lumi nedrepte, lasă în același timp să străbată în paginile sale raza unei speranțe fără nume: speranța într-o zi mai bună pentru cei năpăstuiți.

Romanul „Incendiu la cadastru” din care reproducem fragmentele de mai jos, zugrăvește atmosfera din birourile instituțiilor de stat din orașul Pisa, pe care Montella o cunoaște prea bine, pentru că a fost el însuși, mulți ani, funcționar. Romanul realizează distanța care separă mica funcționărime mizeră de funcționarii superiori, venali, corupți, ocupînd un post numai de formă pentru a avea o sinecură. Directorul general care vine în inspecție nu a văzut în viața lui o hartă topografică, deși e inspector de cadastru, dar are mașină, face cură de băi în localități luxoase și se înțelege bine cu șeful Cimino, tolerîndu-și reciproc învîrtelile. În opoziție cu ei, moș Zappata, funcționar conștiincios, muncește de ani de zile copiind milioane de numere, scriind formulare, dar riscă să-și lase în orice moment copiii pe drumuri, pentru că nu izbutește să capete titlul de salariat permanent.”

Carlo Montella

Incendiu la cadastru

Era o dimineață de iulie, înăbușitoare. Funcționarii lucrau de câteva ore în birourile lor, cu gulerul cămășii descheiat; unii își scoseseră chiar haina.

Știrea despre vizita directorului general semănă confuzie în tot biroul, deși funcționarii, din pricina distanței care-i separa de directorul general, nu erau impresionați de venirea lui ca de un fapt care-i amenință personal. În asemenea împrejurări, funcționarii se bucură de avantajul de a fi mici și, eventual, se fac și mai mici; privesc forfota șefilor de birou cu un aer amuzat și așteaptă să asiste la o lovitură de teatru.

Să ascundă oare ceva grav această vizită atît de neașteptată, anunțată telegrafic? Și dacă da, atunci ce anume? Retrași în camera domnului Cimino, ca să discute pe îndelete, staționînd în grupuri de cîte doi sau trei pe coridoare, la secretariat sau pe sălița ușierilor, funcționarii făceau sute de ipoteze, pentru că la drept vorbind nu era un lucru pe care să-l iei ușor: o inspecție a directorului general! Directorul general! Și cu cît se gîndeau mai mult, cu atît creștea în ei o teamă nedeslușită, și de cîte ori rosteau cele două cuvinte în felul acesta: Di-rec-torul Ge-ne-ral – coborau glasul, vorbind aproape în șoaptă, de parcă le era frică să fie auziți. Fiecare încerca să-și amintească măcar un singur fapt care să fi putut declanșa această inspecție. Și astfel, toate micile întîmplări petrecute la birou în ultimul timp căpătau o gravitate nemaipomenită. O dată, un deputat care ceruse un certificat de la cadastru, cu cea mai mare urgență, așa cum obișnuiesc întotdeauna să ceară dregătorii cei mari, din pricină că nu l-a obținut imediat, a țipat: „Asta-i lipsă de respect! Am să mă plîng ministrului!”

Altă dată, din pricină că Martino uitase să pună afară steagul la o sărbătoare națională, șeful de cabinet de la prefectură trimisese un bilet în care se plîngea domnului Cimino. După părerea unora, se aflase probabil la Direcția Generală despre afacerile dubioase ale șefului; alții bănuiau că ar fi vorba de povestea cu domnișoara Iris, fosta amantă a domnului Cimino iar unii afirmau că directorul general a fost probabil informat că funcționarii foloseau formularele la latrină.

Însă nimeni n-ar fi putut spune că e convins de justețea presupunerilor sale, și chiar dacă vreuna din acestea era întemeiată, adică admițînd că directorul general hotărîse să se pună în mișcare din pricina vreuneia din aceste întîmplări, de la cine o aflase? Cum i se adusese la cunoștință? Vreun denunț? Vreo scrisoare anonimă?

Știrea despre vizita directorului general ajunsese pe la ora prînzului și în famliile funcționarilor; aceștia o aduseseră la cunoștința nevestelor, chipurile, cu un aer plictisit, desfăcînd șervetul de masă și înghițind, fără a spune nimic altceva, primele linguri de supă. Frumoasă treabă! Să fi fost un inspector obișnuit treacă-meargă; dar directorul general! Directorul general!… Anunțînd știrea, în felul acesta, ca pe ceva plicticos și inoportun, bărbații erau siguri că vor crește în ochii nevestelor care rămăseseră uimite și oarecum speriate, neștiind ce să mai spună la gîndul că directorul general — în fața căruia însuși șeful de birou era un purice — va sta de vorbă, peste două zile, cu bărbații lor, le va pune întrebări, va voi să vadă cu ochii lui cum lucrează și, dacă lucrează bine. . .

În noaptea aceea, toți funcționani visară, fiecare în alt fel, vizita directorului general. Trezindu-se și foindu-se în pat, gîndul lor nu putea să nu zboare la directorul general, închipuindu-și cum îi va chema, cum vor trebui să apară în fața lui, ce-i vor zice, ce-o să răspundă el, și ce vor avea de spus despre munca lor. Și pentru că pînă la urmă nu se mai lipea somnul de ei, încercau să-și închipuie cum ar putea să arate directorul general: dacă e înalt ori scund, gras ori slab, cu burtă, chel, cu ochelari, pince-nez sau cu ochelari broască țestoasă; și, la urma urmei, se putea întîmpla să aibe bătături sau hemoroizi, cu alte cuvinte să fie un tip de treabă pe care oricine dintre ei să-l poată întreba, fără să stea neapărat smirnă, ce speranțe de avansare sînt, cam așa:

˗ Dacă îngăduiți, domnule director general… fiți bun și iertați, domnule director general, îndrăzneala cu care… dacă avansările, adică… vreau să spun… decretul de avansare… după ierarhie gradul zece…

˗ Directorul general, domnule Cimino!… A sosit la birou!… Directorul general!

Din pricina gîfîielii, Martino nu izbutea să mai spună și altceva, în vreme ce domnii Cimino și Fratellini stăteau încremeniți ca niște mumii, simțind cum le îngheață sudoarea pe spate.

În fiecare vară directorul general care avea pietre la rinichi, se ducea în cîte o localitate cu izvoare renumite să facă o cură de ape; și, din obișnuință, combina întotdeauna cura de ape cu o inspecție la instituțiile în circumscripția cărora se aflau stațiunile termale. Acest fapt intra într-un plan bine calculat, deoarece cu diurna grasă de deplasare, izbutea să-și acopere cheltuielile șederii în hoteluri sau pensiuni costisitoare. Aici el ducea o viață mondenă, jucînd bridge și făcînd curte cucoanelor, înconjurat de atenția hotelierilor care uneori ajungeau chiar să-i spună excelență, ca unui ministru, rugîndu-l să-i aibe în vedere la impuneri. Cînd îi venea cheful, se ducea în inspecție la instituțiile cărora le anunța în prealabil vizita sa, și întocmai ca acei generali care intrînd în cazărmi se arată plini de o prietenească înțelegere față de soldați, așa și el era numai zîmbet și bunăvoință față de funcționari, și le strîngea tuturor mîna, pînă și ușierilor. Pe de altă parte, deoarece nu văzuse niciodată de aproape un aparat de măsurat terenurile și nici măcar o hartă topografică, inspecțiile acestea îl puneau uneori în încurcătură, astfel că pînă la urmă se interesa așa, în general, de felul cum funcționează respectivelc instituții, fără a intra în amănuntele serviciului. Încercase de mai multe ori să priceapă ceva, cît de cît, din articolele „Instrucțiunii numărul 19” dar fusese nevoit de fiecare dată să se dea bătut pentru că îi lipseau cunoștințele practice necesare și socotea chiar că toată adunătura aceea de norme și indicațiuni fără noimă era de o absurditate bestială.

Cu pipa aprinsă în gură, Costante făcea naveta prin instituție pentru a comunica funcționarilor impresiile sale despre directorul general; îl descria amănunțit deoarece avusese posibilitatea să-l observe îndeaproape. Și ceea ce îl uimea cel mai mult era faptul că purta sandale.

˗ Sandale?! exclamaseră funcționarii, pentru că într-adevăr li se părea ceva cu neputință la un director general. Și voiau să știe cum sînt sandalele, dacă sînt niște sandale propriu zise, niște sandale adevărate, sau poate mai curînd niște pantofi foarte decoltați și dacă le purta pe piciorul gol sau cu ciorapi. Nu — preciza Costante — sînt chiar sandale, iac-așa — trei curele de piele împletite pe picior; dar cu ciorapi, ciorapi de mătase, și la vîrful unuia din ciorapi, în dreptul unghiei de la degetul gros, era și o cîrpitură abia vizibilă. L-a urma urmei, ce e nemaipomenit în toate acestea? Înseamnă că directorul general are bătături și nu suferă pantofii. Poate că un director general n-are voie să aibă bătături, numai pentru că e director general? Și trebuie să arunce o pereche de ciorapi de mătase imediat ce se face o găurică la vîrf? Și președintele Republicii poate să aibe bătături și să poarte ciorapi cu o țesătură. Și cine-i, mă rog, directorul general? Nu-i el om ca alții? Și nu-i și el un funcționar, la urma urmei?

Tolănit pe canapea cu mușama neagră, din birou, directorul general se informa despre însușirile curative ale apei care i se recomandase pentru pietrele sale, dar domnul Cimino nu știa nimic despre ape; desigur, sînt izvoare renumite, eh… eh… și apa se vinde și la sticlă… eh… eh! dar izvorul cutare, poate cine știe, ar fi mai eficace. ..

Pe urmă, după ce vorbi despre cura lui diuretică, directorul general trecu la situația din serviciul lor.

˗ Am avut, înainte de a pleca, un schimb de idei cu inspectorul Morelli – spuse el, tolănindu-se mai comod pe canapeaua cu mușuma neagră și zgîndărindu-și cu un aer concentrat un coș din bărbie. ˗ Da, dragă Cimino, un șef de gradul dumitale și cu capacitatea dumitale se pierde aici, avînd în subordine numai șapte sau opt funcționari. Însă, pe de altă parte, ar fi bine să accelerezi ritmul serviciului cu sistemul lucrului în acord, punînd astfel pe liber, în scurtă vreme, aproape tot personalul. Și despre aceasta am vorbit cu inspectorul Morelli…

Directorul general se întoarse în ziua următoare, venind cu automobilul său negru, și discută cîteva ore cu… domnul Cimino…

În fiecare dimineață venea cu automobilul său negru și stătea la birou cîteva ore. Pînă cînd, într-o bună zi, directorul general comunică domnului Cimino că făcuse foarte bine cura de ape și că prin urmare inspecția sa se putea socoti încheiată. Se vor mai întoarce o dată înainte de a pleca la o stațiune balneară unde va face o scurtă cură de ape pentru ficat. Și îl rugă el însuși pe Fratellini să telegrafieze la instituția de acolo ca să-i anunțe vizita.

În românește de DESPINA MLADOVEANU

Ilustrație de VAL. MUNTEANU