Infernul modern în literatură

„Momentele distopice ale realităţii noastre sunt torturante omeneşte, iar arta vine din nou şi din nou să ne elibereze”, scrie Viorica Răduţă în argumentul cărţii „Arsura umblă după trup” – o plachetă de versuri crescută din tragedia de la Colectiv. Autoarea, prozatoare şi poetă, şi-a asumat indubitabil un risc optând pentru un subiect atât de sensibil în memoria noastră socială şi atât de greu de pus în literatură. Rezultatul este însă reușit din punct de vedere estetic şi ar trebui să rămână în zona culturii de prim-plan a prezentului.

Transfigurarea estetică a catastroficului şi a suferinţei umane se face prin metaforă, metonimie şi prin enunţuri eliptice, cu oximoron, printr-un fragmentarism care întretaie respiraţia şi prin forţa lirismului. Prima parte, cu denumirea „fiecare sac este frigul topit”, reconstituie momente ale tragediei, în poeme cu titluri precum: „noaptea de vineri”, „păturile sunt oameni”, „pe ciment se adunau sacii”, „doar 10 secunde”, „s-a făcut în jurul lui o respiraţie”, „pielea ca o vedere”, „n-avem cuvinte pentru trupuri”, „seara să ne coasă pe gură”. Partea a doua, numită „Catapeteasmă, numărătoare inversă”, cuprinde cele şaizeci şi cinci de „portrete înnegrite” şi adânceşte semnificaţia poeziei înspre catharsis şi expiere.

Viorica Răduţă face să retrăim estetic şi emoţional terapeutic ceea ce atât de greu am putut accepta şi asimila. Versurile transmit atât suferinţa celor ce ard, cât şi suferinţa celor ce îi aşteaptă zadarnic să iasă din infern. Catastrofa şi durerea imensă, care pare la rândul ei să ardă, sunt percepute din acest dublu unghi, din afară şi dinăuntru, dintr-un interval care face de fapt posibilă arta, la intersecţia mărturie-observare-transfigurare: „atunci ochii fetei s-au făcut o transparenţă/ până duminică dimineaţa doar cerceii au stat ţepeni/ şi mama i-a recunoscut/ era larg acum/ fata purta noaptea afară în stradă/ zidise uşa în întregime pe ea”.

Gândul că „nu avem cuvinte” să exprimăm grozăvia momentului şi adâncimea tragediei este în subsidiar în toată această plachetă. Singură „arsura” domină şi creşte, încarnată şi atotstăpânitoare, suflu negru de netrecut: „arsura îşi duce oasele în sacii număraţi pe trotuarul/ din faţă/ merge de una singură/ ca o cârtiţă/ prin minte/ fiindcă doar mintea rămâne vie/ de la un ars la altul”; „arsura trece în sânge/ sângele e rece şi/ în prima jumătate merge prin portrete/ cu focurile de artificii şi un decor/ fosta fabrică Pionierul are o scenă de lumini/ şi moartea// un sistem de sunet bun”.

Am citit şi mai greu partea a doua, unde autoarea introduce crâmpeie de viaţă, din destinele celor care au sfârşit atât de dramatic după Colectiv. Rămânând pe muchia referinţei la accidentul real, poezia forţează limitele reprezentării ficţionale şi recompune sensibilitatea noastră prin figurarea unui infern modern, la care am fost martori şi pe care nu ar trebui să îl uităm.

Viorica Răduţă este o scriitoare interesantă, autoare în primul rând de proză: „Oraşul închis”, Polirom, 2017 – despre un oraş de provincie în care se află o închisoare comunistă, despre torţionari şi victime; „Vremea Moroiului”, Editura Cartea Românească, 2015 – despre ultimele patruzeci de zile pe pământ ale unei profesoare, în care burlescul se împleteşte cu realismul magic.

Viorica Răduţă, „Arsura umblă după trup”, Editura Next Page, 2018, 78 p.