„…adu-ți aminte
de câtă moarte suntem în stare”
(din vol. „pantelimon 113 bis”)
Pe 19 iunie, a plecat dintre noi poetul Ioan Es. Pop. Cunoscut de ani buni în lumea poeților mai ales datorită volumului, devenit între timp un clasic, „ieudul fără ieșire” (1994), Ioan Es. Pop a fost de o discreție aproape nefirească, singurele sale ieșiri la rampă, destul de rare, în cadrul evenimentelor de poezie sau la unele emisiuni radio sau TV, având aura unei modestii cum rareori am întâlnit. De altfel, am fost colegi o vreme la Editura Paralela 45, unde am împărțit aceeași încăpere, așa că am putut să simt acea modestie de-aproape, să-mi dau seama că era ceva firesc, care pur și simplu ținea de felul de-a fi al lui Ioan. În acel birou, la sediul Uniunii Scriitorilor, care înainte aparținuse Editurii Cartea Românească, exista, prinsă cu piuneze pe un stâlp de lemn, o poză alb-negru a lui Ioan, pe când avea probabil treizeci și ceva de ani. Era chipeș și cu un aer oarecum pișicher. L-am întrebat dacă ținea acea poză ca să-i amintească de vremurile trecute, iar el mi-a răspuns că poza fusese lăsată acolo de fetele de la Cartea Românească, iar lui nu i-a venit s-o dea jos. A fost singura dată când l-am văzut pe Ioan Es. Pop acceptând un dar, o apreciere a poetului și a omului care a fost. Păstrase acea poză, probabil, ca amintire a unei victorii trecute, un suvenir din acei ani când îi izbutise ieșirea dintr-un „Ieud fără ieșire”. Recunosc că simțeam în gestul lui Ioan, dincolo de nostalgie, și o tentă de autoironie.
„ieudul fără ieșire” a reușit, încă de la apariție, să-l impună pe Ioan Es. Pop pe scena poetică a vremii prin imaginarul flamboaiant, funambulesc, adus din nord. În anii ’90, sudul era reprezentat de un alt poet, la rândul său de un funambulesc aparte – Cristian Popescu. Fiecare dintre cei doi a avut partea sa de glorie și de durere. Din amândoi au mușcat până la os atât poezia, cât și viața. Iar în cele din urmă, moartea a venit prea repede atât pentru unul, cât și pentru celălalt. În 1994, anul morții lui Cristian Popescu, Ioan Es. Pop îi dedică poemul „popescu. o privire spre viitor…”, poem cinic și tandru în același timp, inclus apoi în volumul „Porcec” (Ed. Cartea Românească, 1996): „Într-o zi vei fi nume de stradă, popescu,/ şi nu cred c-o să-ţi convină să te calce/ toţi în picioare atunci. ba poate vor face pe strada cu/ numele tău o piaţă de alimente, popescu, or să/ arunce pe jos legume şi resturi stricate, le vor/ strivi sub tălpi toată ziua, zeama lor acră/ are să se scurgă prin asfaltul cu numele tău/ şi nu cred că îţi va conveni, popescu”.
Toate elementele imaginarului nordic, ca să-l numesc așa, sunt aranjate și redate la Ioan Es. Pop nu doar în siajul poeticii lui Cristian Popescu, pe care autorul „ieudului fără ieșire” îl descoperă fascinat spre sfârșitul anilor ’80 și a cărui influență e asumată vizibil mai ales în textele din „Porcec”, ci și în siajul poeților optzeciști, pe care-i cunoștea destul de bine. Ceva din ei există acolo, în poemele de început, mai ales din Alexandru Mușina. Dacă Mușina a impus două adrese în poezie – Strada Castelului 104 și Aleea Mimozei nr. 3 –, și Ioan Es. Pop, la rându-i, a impus, de asemenea, două adrese – Oltețului 15, camera 305 și Pantelimon 113. Ecouri din versurile puternice, bine strunite și montate, care dau glas refrenurilor din „Budila-Express”, se regăsesc și în poemele lui Ioan Es. Pop din „ieudul fără ieșire”. Dacă în „Budila-Express” avem: „Şi noi am călătorit cu Budila-Express/ În dimineţile toamnei, în amiezile de vară,/ Sub cerul iernei, primăvara am călătorit/ Cu Budila-Express”, în poemul care deschide seria Ieudului avem: „la ieudul fără ieșire și noi am, și noi am fost cândva/ și suntem și acum și o să fim și mâine poimâine și/ în veci apa aceluiași râu ne va scălda/ câte luni n-a fost decât doar zi și noapte,/ câte luni nu l-am căutat peste tot?”. Ieudul lui Ioan Es. Pop este locul celor părăsiți, este un orfelinat în care „mâine n-o să fie nicicând mâine”. Este locul fără de scăpare, a cărui geografie abuzivă nu își află margini: „fără margini este ieudul și fără ieșire”. Este bolnița, dar și locul în care se moare. Este casa zădărniciei, cu icoane în care apare „zugrăvit un nimeni mare cu nimicul stând la dreapta sa”. Teritoriu de graniță, situat în „lumea asta care e aproape ailaltă”, în Ieud „sfârșitul începe lent, el seamănă bine cu viața”. Oriunde te-ai afla, nu există scăpare, doar durerea, singurătatea și moartea par a avea o realitate de sine stătătoare. Viața, în acest context al unei suferințe continue, nu este decât o boală al cărei unic leac este moartea. Dacă din Ieud nu se poate evada, în schimb, în Nănești nu se poate intra, așa cum ne istorisește poemul cu același titlu din volumul „pantelimon 113”, apărut în 1999 la Editura Cartea Românească. Lucrurile sunt așa cum sunt și nimic nu se schimbă, indiferent de intenție, pare a fi mesajul. Cu alte cuvinte, cum ni se spune într-un alt poem din volumul „un somn pe scaunul electric”, „de acum, deși se pot face multe,/ chiar nu se mai poate face nimic”. Și tot în „un somn pe scaunul electric” am găsit unele dintre cele mai provocatoare definiții ale poetului („durerea i se înfășurase pe spirala ADN/ în așa fel încât el, cel puțin, nu mai putea fi/ fericit, iar generația de după el/ putea să fie oricum, dar nu cu mult altfel.// triumfase în eșecurile lui așa cum alții/ triumfă în carele lor de război…”) și poeziei („poezia seamănă cu pălinca:/ din zece kile de prune, faci un litru de tărie,/ din zece pagini scrise, scoți una de poezie/ sau poate nici măcar atât.// iar eu atâta mai pot să zic: de boală am scăpat,/ dar cu sănătatea o duc tot mai prost”).
Numai dacă rostim câteva nume din generația ’90 (cu toții plecați prea devreme) – cum ar fi Ioan Es. Pop, Cristian Popescu (deși a debutat în 1988, cu volumul „Cuvânt înainte”, nu l-aș mișca din generația anilor ’90, ani în care, de altfel, a făcut istorie), Iustin Panța sau Andrei Bodiu – se lasă liniștea, orice cuvânt în afara poeziei neavându-și rostul. Sau, ca să închei (într-o notă ușor nostalgică, ușor ironică) cu un vers din Ioan Es. Pop, „după ce i-ai auzit pe toți –/ de-acum chiar că poți să dormi ferice”.
Scrie un comentariu