Lerocrație (XV)

Circumscripția Br.-Zr., reînființată la inițiativa arhonului Lavrente Stresoiu, zis și Lauru Balauru, își primise din start favoritul în persoana lui George. O bună intuiție din partea acestuia făcuse în așa fel ca relația dintre cei doi să intre pe un făgaș de durabilitate încă de pe vremea când nu putea fi anticipată vreo colaborare în folos reciproc. Atunci, Stresoiu se afla undeva prin vestul țării, proaspăt văduvit de soție, dar și mai proaspăt înzestrat cu oficiul unei cancelarii menite să răspundă orgoliului ce-l stăpânea și care-i îndulcea doliul. Pentru că îl avusese ca profesor la facultate, George văzu saltul acestuia de la o catedră la alta, de la catedratic la catedralic, de la aula pedagogică la cea mistagogic-retorică, din perspectiva unui parior ce-și angajează pontul pe o singură încercare. Îl vizita cu o oarecare frecvență, întotdeauna însoțit de danii cuvenite mărimilor, spre nădăjduite foloase proprii în viitor.

Așteptările s-au dovedit corecte când Pomădeală s-a stins. Alura universitară, cea formală, nicidecum cea organică, substanțială, atât de rarefiată în cazul lui, l-a ajutat pe Stresoiu să-și dovedească concurența, ocupând scaunul ce-l reloca în vechiul său așezământ. Doar că, de data asta, pe lângă ancora ce-l ținuse agățat de facultate, nerenunțând, odată cu prima învestire, la profesorat, acum, odată cu înalta învestire, avea în stăpânire mult mai mult: arhicancelaria, ce-i supunea întregul stabiliment comunitar, cel puțin la nivel juridic; școala, putând interveni asupra criteriilor de selecție a viitorilor oficianți; corpul tagmei, putând, iarăși, modifica, criteriile de promovare, în funcție de interesele personale sau în congruență cu ale unora dintre protuși, sub a căror influență se va găsi; și, în fine, într-o oarecare măsură, orașul, pe care, cândva, îl părăsise doar pe jumătate și în care se afla sediul puterilor sale sporite.

Ca în cazul oricărei schimbări, era de așteptat o înnoire. Ca lucrurile să înainteze spre bine. În cazul ăsta, așteptările sunt date de speranța evoluției. Entuziasmul propriu oricărui început ar trebui să fie deasupra reținerilor sau temerilor. El nu are nimic cu bucuria prostească a căpătuirilor prilejuite de noua conjunctură. Temperată din capul locului, spre a nu dezamăgi, evoluția graduală dobândește virtutea celui care o gestionează cu pricepere, onestitate și hărnicie. Dacă nu… pesimismul. După cei dinainte, nimic nou sub soare. Și atunci, peste tot, aceeași poveste. Oamenii fac, oamenii desfac, iar a da vina pe sistem, nu folosește la nimic. Fondul social dă viață instituțiilor. Dacă litera primește duh, cuvântul se întrupează. Dacă nu, vorba clănțăne și întrupările se fac din inerție. Că lumea oricum merge înainte, trasă și împinsă de pălmașii acțiunii gândite, simțite și voite. Cu ajutorul celor indiferenți dar angajați în lucrare. Sau, târând odată cu ea blegeala momâilor ce au ca singur scop clipa prezentă. Sau, silind gloata împotrivitoare ce-i macină temeliile.

Dacă ar fi fost altul în locul lui Stresoiu, cum ar fi stat lucrurile? Ce-ar fi fost dacă…? Întrebări fără răspuns ce vizează absurditatea ipoteticului revolut. A ireversibilului. Pentru cei lipsiți de temperanță, evidentă se va dovedi absența salturilor spectaculoase. Moderații se vor mărgini la acceptul normalității uniformizante. Providența nu-și îngăduie excese. Prezența ei în linearitatea vieții ar fi un abuz împotriva libertății. Doar orele astrale îi determină reacția. În rest, îi e de ajuns inerția aparentă sub care-și ascunde grija de a conserva ființa. Abia când ițele lumii se încâlcesc prea tare, cineva trebuie s-o scoată la capăt. Cineva providențial. În rest, dormi în pace. Pământul se învârte, anotimpurile se succed și totul e bine. Adică firesc.

Pe timpul lui Stresoiu s-au făcut alea, alea, alea. Omul s-a preocupat și ocupat de toate. De tot ce a fost în puterea lui, se înțelege. Istoria îl va reține. Nu ca pe cineva providențial ci ca pe cineva în rând cu cei ca el. A fost sus și asta i-a dat vizibilitate. Vrednic este!

Pentru George, însă, venirea lui Stresoiu la Sb. a fost providențială. Fără ore astrale, fără salturi înainte în chip de progres, fără istorie. Pur și simplu i-a fost de folos investiția în jurul omului pe care, cândva, îl intuise a avea perspectivă.

După instalare, George și-a alcătuit propria echipă. E vorba de cei din proximitate, colaboratorii săi intimi, puțini la număr, pentru că noua instituție deținea un stat de organizare sumar. Aceștia asigurau bruma de personal administrativ. Se adăugau cele câteva zeci de posturi ocupate de oficianți. Îi deveniseră din colegi, subordonați, sau, mai degrabă, subordinați, deși ascensiunea nu-i va modifica, retoric, referințele privitoare la relația cu ei. Chiar și atunci când se vor impune măsuri cu grad sporit de asperitate la adresa unora, George va declama limitele impuse de colegialitatea întru oficiu cu aceștia, mai importantă decât ascendentul său administrativ. „Nu pot să fac mai mult, va zice de câteva ori, pentru că, până la urmă, toți suntem oficianți. Nu vreau să intru în competența arhonului. Eu pot doar să-i sugerez una, alta. Hotărârea îi aparține.”

De partea celorlalți, vor trebui să se mlădieze, acomodându-se prudent unei firi pe care o știau eruptivă și dominatoare. „Pe ăsta l-a făcut maică-sa șef. Are aplomb, e incisiv și decât să i te opui, mai bine renunți.” Mai mult de-atât, în noua postură, George își va modifica cu tenacitate tonul. Putându-și impune voința fără efortul de altădată, personalitatea sa impetuoasă se va lăsa fasonată de intonații așezate din care va răzbate din plin izul pretenției de credibilitate. Argumentul peremptoriu se va afla mai degrabă în latura persuasivă a pledoariilor sale decât în cea logică sau chiar evidentă. Mai mult, uzul de persuasiune va crește în intensitate în raport invers față de volumul difuziilor sonore, diminuat tocmai pentru a intimida.

Avea un fel de a se impune în fața oricui, indiferent de situație. Se spunea chiar că are puteri hipnotice, subjugând voința celui din față pentru a obține ce vrea. El însuși era surprins de multe ori de această abilitate, cochetând cu păreri de sine exagerate. Nu-l atrăgeau introspecțiile pentru că își dorea audiență. Se etala în faldurile verbiajului, gata de replică atunci când, mai timid sau mai curajos, vreun conlocutor avea îndrăzneala părerii opuse. Când asculta pe altul, o făcea în calitate de martor al propriilor opinii, confirmate cu mijlocirea alterității. Pe acesta îl credita în virtutea delegării eului său discursiv în celălalt, văzut ca primitor supus și ca emitent a ceea ce trebuia crezut.

Existau și momente de receptivitate sinceră. În prezența unora mai știutori, veniți dinafara sistemului, recurgea la o politețe mai degrabă formală, dar, totodată, la o nedisimulată atenție, dornică de lămuriri. Încerca mai apoi, între ai lui, să opereze cu noile achiziții, aclimatizându-le și operând cu ele mai mult pentru a epata. Chiar dacă nu-și putea clarifica pe de-a-ntregul fondul de idei cu care venise în contact, îi rămânea la dispoziție lexicul sporit, de care nu se zgârcea a face uz.

Față de arhon, afișa obediența comună tuturor celor din tagmă. O anumită dezinvoltură făcea ca această obediență să pară domesticită. În urma deselor vizite la arhicancelarie, se oploșise cu gustul familiarității respectuoase. Dacă pentru ceilalți, atitudinea asta însemna prezervarea privilegiului de a trece neobservați și, în consecință, de a-și păstra liniștea, pentru George, a se supune echivala cu a rămâne în atenția șefului. Colaborarea dintre ei va dobândi treptat girul necesității. Niciodată George nu-și va permite să i se înfățișeze arhonului cu mâna goală. După cum nici Stresoiu nu va ezita să accepte plocoanele remise pe o scară valorică, ale cărei trepte se vor ocupa de la cea mai de jos până la ultima. Servitutea creată astfel, va da o nuanță de grotesc acestei familiarități, moderate de aparența principialității. Protusul se va supune arhonului, iar acesta va binecuvânta relația, conferind respectabilitate tuturor demersurilor făcute de protus în numele intereselor instituției. În realitate, pe oficiile firești se vor altoi interese personale de felul „dai și iei.” George va urmări în principal libertatea de manevră, intuind cu și mai mare ușurință de data asta, nu vreo permutare și mai la vârful ierarhiei a lui Stresoiu (era deja prea mult pentru el nivelul la care ajunsese), ci comoditatea și o oarecare incapacitate a acestuia în a-și onora obligațiile proprii funcției. A fi de ajutor, a fi om de bază, mai mult decât puteau fi cei din anturajul imediat, însemna, pe lângă degrevarea arhonului de o sumă de griji împovărătoare, acumularea unei încrederi din partea acestuia, fapt ce va relaxa rigorile oricărui audit intern și îl va poziționa pe protusul circumscripției Br.-Zr. în fruntea lobby-ului din jurul lui Stresoiu.

Pe lângă asta, George știa foarte bine să se chivernisească și să sporească întru cele materiale, fără a-și neglija înzestrările oratorice, adunând în sine ca o curiozitate, calități ce îndeobște polarizau deținătorul, orientându-l fie într-o parte, fie în cealaltă. Îi plăcea să facă bani exploatând fiecare oportunitate, după cum simțea aceeași satisfacție, vorbind în orice împrejurare, particularilor sau, cu deosebire, publicului.

La început, se exprima în valuri oratorice. Cu timpul, va pierde din gustul tribunei simple, orientându-și efuziunile pe unde mediatice, asumând în paralel și îndeletniciri scriitoricești, punctând spre sfârșitul existenței lui pământești în ambianța bucolică, pe care și-o va interioriza ca paradis regăsit. Provenea de la țară și ar fi vrut ca natura să-i marcheze ieșirea din scenă dar nu oricum, ci cât mai târziu și cu mulțumirea de a-i fi trasat o linie de tranfigurație în aura pateticelor sale elocințe. Începuse a oficia și cuvânta din când în când în și din fața câte unui bolovan sau copac, având împrejur escorta binevoitoare a susținătorilor aleși pe sprânceană.

Se identifica de fiecare dată cu instituția pe care o slujea și de care se slujea, oferindu-i în schimbul suportului asigurator al bunăstării, amprenta personalității lui celei mai expansive. Pentru că interesul instituțional-comunitar coincidea atât de bine cu cel personal-familial, se vedea sacrificat pe altarul ambelor cerințe, obștești și domestice,egale în stringență.

Părea, la un moment dat, că orice ar întreprinde, succesul îi era asigurat din start. La ceva vreme după depistarea bolilor de care suferea, mulțumise cerului că nu-l bărbierise de tot, că aripile nu-i fuseseră tăiate cu totul ci numai scurtate. Temporizat de această ciufuleală, dispăruse și ispita, câteodată irepresibilă, a hybrisului, punând reușitele nu numai pe seama impetuozității și inteligenței proprii, cum făcuse, sfidător, în trecut. Repliat pe coordonate mai apropiate condiției umane, părea a-și fi găsit tonusul firesc, spre cordialitate și reciprocitate cu toți colegii întru oficiu.

Din păcate, se trezi la un moment dat cu teama irelevanței. Privea spre sine ca și cum așezarea între egali s-ar fi produs datorită unei decompensări a personalității sale tumultoase. Nu se regăsea în această ipostază. Ar fi trebuit să renunțe la prea mult. Lepădarea de sine nu-l privea. Ba, mai mult, nu-i privea nici pe ceilalți, după cum, o bună parte din suma aclamărilor oratorice ale tagmei nu i se potrivea, nici lui, nici altcuiva, fără arbitrajul interpretărilor acomodante.

„Eu nu sunt niciodată în pierdere.” Gândul ăsta i se revela, de-acum, la un alt nivel. Nu pierduse nimic din abilitățile practice. Îi mergea mai bine ca niciodată. Și totuși… Năzuia mai sus. Tentațiile rahiticul hybris parohial, dispărute între timp, păreau a reînvia cu mai multă forță în slujba unuia mai ardent și mai străin pământului pe care călca. Începuse să-i crească o nouă pereche de aripi, urzite a străbate până în tării.

– Mintea, zicea, mintea asta, cu toate limitările ei, străbate cosmosul și îi descifrează tainele folosindu-se de combinația câtorva numere. Asta e o cale. Trebuie să știi și să înțelegi mai mult decât alții ca s-o străbați. Dar mai e o cale. E dincolo de formule, dincolo de forme. E calea esențelor. Ca s-o parcurgi trebuie să vezi, să ai revelația misterului. Nu se poate cuantifica nimic aici, din cauză că nu există limbaj pentru a o descrie. Voi vedeți ceva dincolo de fenomen? Nu v-ați confruntat niciodată cu experiența contopirii cu ființa subzistentă aparențelor? Acolo se află adevărul lumii.

– Da, așa o fi… adică… așa e.

Răspunsul celor de față venea cu o ezitare perplexă, ca apoi să irumpă cu accente de fermitate.

– Probabil… de fapt, da, da, e clar că nu poate fi o singură cale spre adevăr.

Cinismul de odinioară lăsa loc unor efluvii de duioșie auto-evocatoare, unor tămâieri de sine ce se străduiau să dea credit, prin substituire, multora din teoriile lui, unele de-a dreptul absurde. Prezumția devenea concluzie fermă iar întreg eșafodajul discursiv avea ca unic rol demonstrația că ceea ce spunea se înscria logicii obișnuite. Nevoia de validare era astâmpărată de apropiații ce, vrând-nevrând, îi dădeau ascultare ca unui clarvăzător.

Marcel, primul lui secretar, făcea referințe cu tentă valorizantă, fără a fi mereu conștient de gradul de sinceritate a aprecierilor sale:

– Șeful, asta e, le are și cu una și cu alta. N-ai ce obiecta la dotările lui oratorice și practice. Le are mai bine decât toți și mai știe și cum să pună în operă viziunea asupra întregului. Dispune simultan de talente pe a căror complementaritate se poate baza în orice împrejurare.

Pe alții îi confisca cu prilejul vizitei lor la sediul circumscripției. Nu scăpau de acolo până ce nu le administra doza revelațiilor vechi și noi și a legăturii dintre ele, în folosul coerenței vizionare. Le vorbea neluând seama la trecerea timpului și la semnele de nerăbdare pe care le trădau intenționat audienții. Aceștia se foloseau finalmente de scuze, fiecare conform curajului de a sugera că ajunge cu aprobarea tăcută. Dacă nu reușeau cu tentativa descurajării prin aluzii, părăseau intempestiv biroul, scuzându-se din mers de-a fi uitat cu totul de urgența prezenței lor în alt loc în numele punctualității. Plictisiți, dacă nu exasperați, făceau legământul de-a se orienta mai bine pe viitor. Imaginau scenarii la care să recurgă făcând mai plauzibile pretextele evazioniste.

Astfel părăsit dar nu descurajat, protusul recurgea la valorificarea ideilor, înlocuind efemeritatea orală cu scrisul. Aparent, odată cu plecarea audienților, abandona verbiajul exotic, și trecea la formulări mai succinte, potrivite cuantificării scriptice. Operațiunea era încredințată secretarului devenit scrib după dictare. Se dovedea însă că nu putea renunța prea mult la cantitatea construcției. Dimpotrivă, în locul economiei cuvenite stilului concis și, astfel, mai apropiat clarității, comunicarea devenea de multe ori la fel de luxuriantă. Marcel se adapta cu suplețe acestei maniere de colaborare și contribuia în calitatea lui de scrib la elaborarea operei în curs de încropire, lăsând pentru o vreme îndatoririle de serviciu marcate de plictisul sincopelor sau al timpilor morți dintre ele, pentru a-i face șefului pe plac.

La scadență, când, potrivit vorbei, „în cele ce vei fi găsit, în acelea vei fi judecat”, George s-a nimerit în anticamera arhonului cu ginerele alături, cu obolul spre oferire și cu problemele curente spre rostuire. A căzut așteptând să fie chemat. Nu a mai pătruns direct în birou, după obicei, ci, lăsat în acea așteptare, s-a prăbușit și a alunecat în anticamera incertitudinii maxime, zăcând o zi și o noapte la reanimare. Poate că venise rândul arhonului să aproximeze destinul celui care-l citise până atunci cu atâta bună intuiție, întrezărind apropiatul deznodământ. Odată produs, Stresoiu făcu proba celerității față cu năpraznicul. Îngrijorat pentru sine, i-a îndemnat pe cei de față să procedeze astfel ca ambulanța să sosească și să-l evacueze pe nefericit înainte ca presa să afle.

A doua zi, totul a luat sfârșit. Lui George nu i se împlinise visul de a păși socratic dincolo de orizont. Profilul de înțelept pe care începuse să și-l creioneze rămăsese la stadiul liniilor de căutare. Din spatele acestui crochiu și al bustului neconsolidat, răzbătea cu mai multă evidență un alt tablou ce înfățișa chipul unui negustor de mărfuri supralicitate de care viața, în înțelesul ei final, nu se putea sluji.

Rămânea, bineînțeles, ca cei rămași ai familiei să se bucure de toate acumulările care nu erau deloc neînsemnate. În viață, George își lăudase fiul ca pe cineva destoinic. Fata îi era dragă inimii. Nepoții, așișderea. Iar nevasta îl câștigase odinioară prin blândețe și cumințenie. Aceste lucruri, lucrurile vieții, ale unei vieți pacifice, își puteau găsi de-acum, în afara suportului material, un nou temei. Unul care spre a nu fi uitat sub obrocul trecutului, câteodată aspru ca relație cu cel dispărut, spre a nu fi topit în melancolia despărțirii definitive, să rămână ca moștenire și, mai ales, ca memorie dincolo de bine și rău.

Photo by Matthew Sichkaruk on Unsplash