Lerocrație (X)

În minorat, speranțele lui Dan căutau limanuri difuze, fiul neputând subscrie sfaturilor materne. Aceste limanuri își schimbau conturul după impresiile de moment. Dacă îi plăcea ceva, se vedea aburcând pe calea cuceririi acelui ideal care, cu cât era mai îndepărtat și mai cu anevoie de atins, cu atât se dovedea mai seducător. Cu cât era mai greu de descifrat în miezul ce-i ascundea înțelesul, cu atât era mai vrednic de asumat și cu atât mai important în iconomia destinului celui ce i-ar fi scos la iveală secretul. Dar, odată epuizat constructul acesta intuitiv, trecea la altceva, nu neapărat mai interesant, cât mai degrabă sugestiv prin noutate.

Nici ajuns la maturitate, la maturitatea vârstei, la vârsta deplinei maturități, Dan n-a putut onora dorința mamei. De mult se împrăștiaseră fumurile visărilor sale îndrăznețe. Viața avea să-l încerce, dezvăluindu-i înțelesul unei aluzii surprinse din gura unui bătrân: „Chiar dacă, pentru liniștea mea, îl iert, sau doar trec nepăsător peste afrontul lui, viața nu îl va ierta.” Lui Dan i se împlântaseră în memorie aceste cuvinte și, deși le adulmecase încărcătura sentențioasă, neputând surprinde dramatismul implicit al tonului cu care fuseseră rostite – ce să-i faci, era prea tânăr, încă, și neîncercat – le trecu în planul memoriei vii, peste care nu se cuvenea a fi așternute straturile uitării sau ale evenimentelor menite să treacă în desuetudine faptele anterioare lor. Pe fond, Dan rămăsese același, dintotdeauna, ajustându-și prin experiența acumulată, felul de a fi și gândi proprii caracterului său. Convenția numită etate, nu avea cum să modifice realitatea temperamentului său individual decât în registrul experienței. Citise undeva că copilul este tatăl omului devenit matur. Nu mai visa la cai verzi pe pereți, însă nu-și va putea supune decât parțial fondul temperamental. Nu va înceta să viseze, dar o va face convertind visul în ideal. Își va cultiva în continuare și propensiunile etice, în parte livrate pedagogic de părinții lui, mai mult prin exemplu personal decât prin norme impuse, în parte induse de zestrea ereditară ce-l alinia unei ascendențe pierdute în negura vremii.

La acest din urmă capitol, rămânea activă o anumită intransigență îndreptată spre cei din preajmă. Pe când lucra la penitenciar, primise o admonestare verbală, oarecum nedreaptă, pe care o suportase cu stoicismul celui conștient de nevinovăția sa. Nu protestase, nici n-ar fi putut, ținând cont de realitățile de acolo, de vârsta sa tânără și de cauza derizorie ce nu se pretase decât la o simplă observație administrată de șefii săi cu state vechi în funcție. Mai târziu, profitând de o discuție amicală cu aceiași șefi, Dan punctase în contul poziției sale profesionale, neadmițând nicio abatere de la codul regulamentelor de care uza. Ceilalți, încercând abordări mai maleabile, se vedeau contraziși în chiar specificul activității lor. Dacă într-o instituție, legile devin concurente prin lipsa specificațiilor, ierarhizarea va trebui să țină cont de importanța mai mare a unora în raport cu celelalte. Compartimentele profesionale sunt echivalente până la apariția spețelor neprevăzute, și fără antecedente cu însemnătate cutumiară. Vor prevala cele mai apropiate specificului instituțional. Dar se va avea grijă ca specificul imediat să nu pună în umbră valoarea activităților cu însemnătate sporită în perspectiva lor mai îndepărtată și mai îndelungată. Or fi paza și regimul de cerință maximă în plan iminent, însă educarea își află coeficientul sporit dincolo de gratii, în corpul societății care îi va prelua cu mai mare ușurință pe cei tratați cu eficiență pedagogică. Cei mai vechi, printre care se aflau și acei șefi, nu puteau procesa până la capăt modificarea semantică a reeducării, abominabile ca metode și consecințe, prin educare. Nu asimilau în mentalul profesional decât incomplet, unii deloc, posibila reintegrare a condamnaților temporari. Nu se putuseră dezice de prefixul acela cu rezonanțe ideologic-torționare.

De aici, Dan trecea dincolo de polemica principială și concesivă, a compromisului inter-regulamentar, la imperativul propriilor angajamente. Devenea intolerant, invocând obligativități la literă în propria ogradă profesională. De data asta, se lovea de concluziile celorlalți, aparent mai apropiate de umanul elementar: „În cazul ăsta, bine că nu ești judecător. Pușcăriile, cu dumneata în complet, ar ajunge asfixiante, nu doar supra-aglomerate.”

Desigur, erau concluzii pripite și conjuncturale. Una este intransigența represivă, alta cea educativă. Între pedeapsă și efortul reabilitant impus, diferența este organică și Dan, prin poziționarea de partea celei din urmă, avea conștiința rectitudinii.

Statistic, poziția lui Dan și a celor ca el părea ineficientă. Penitenciarul, această instituție fără incertitudini de viitor, ce nu este supusă pericolului falimentar, cu spațiile de cazare veșnic ocupate până la refuz, are virtutea stabilității. Dacă doi sau trei scapă în cele din urmă de unda lui tractoare, alți douăzeci sau treizeci le vor lua locul, alături de masa recidivantă ce-i alcătuiește masa carnală.

Dar pe Dan nu-l interesau statisticile. Trecea cu ușurință peste neîncrederea superiorilor sau peste definițiile nefericiților deținuți, unele mai elevate, precum „pușcăria este ultimul bastion al civilizației” și căuta în adâncul individului recluzionat, amprenta personalității lui spirituale, pentru a-i extrage bruma de libertate ce ar fi putut să-i redea calitatea de om. Or, pentru așa ceva nu existau statistici. Omul din cutele acestui abis aparținea misterului necuantificabil, și, deci, nesupus acțiunii instrumentelor și investigațiilor invazive. Nu avea eficiența psihologilor, nici dexteritatea lor cu profunde accente profesionale, și nici nu se bucura de aceeași cotă de încredere din partea deținuților. Insista pe unicitatea persoanei abordate separat sau în grup și rămânea fidel modelului său de tratament.

Schimbându-și locul de muncă, trecând de la o instituție militarizată la una cu lejerități de program nenormat, Dan se va vedea confruntat cu responsabilități administrative onorate pe sponci. Înainte, visase la numirea într-o materă care să-i lărgească atât câmpul de manevră, cât și libertatea interacțiunii cu comunitatea dincolo de regulamente de ordine interioară, tabele aprobate, măsuri de prevenție, mofturi și jigniri ocolite din partea supraveghetorilor plictisiți, amuzamente și remarci ironice pe marginea oficiului său, întrebări imbecile stârnite de curiozități infantile. Apelase la cumnatul său, George, atunci când mediul în care activa de ani buni devenise prea toxic pentru el. N-ar fi vrut să se întâmple așa. Sperase la un moment dat într-o hotărâre binevoitoare a arhonului de atunci, dar doleanța sa fusese respinsă cu sfaturi de bine și dispreț. Revenise după un timp la George și sprijinul din partea acestuia fusese prompt și fără condiții. Fostului arhon, decedat între timp, îi luase locul Stresoiu, iar George știuse din vreme, cu o intuiție anticipativă greu de priceput pentru restul colegilor lui, să și-l apropie prin atenții repetate și atent dozate. Toate cheltuielile fuseseră ușor suportabile pentru buzunarul său, și, în același timp, mulțumitoare pentru așteptările viitorului, dar neprevăzutului pentru ceilalți, arhon.

Venind în materă, Dan își păstrase o parte din reflexele vieții lui penitenciariste. Vorba bine articulată, fără modulații mieroase, punctualitatea, austeritatea procedeelor lipsite de fandoseli viclene, franchețea nediplomatică, păguboasă pentru câștigarea simpatiilor facile, dar potrivită sudării relațiilor de mai lungă durată. Își păstrase, în același timp, un anumit complex de subordonare nediferențiată față de cerințele, câteodată compromițătoare ale superiorilor, precum și o doză de aroganță, operată, mai ales, în relația cu proaspătul său coleg, Răducu.

Urma, deci, să-și regăsească liniștea, acea liniște pe care i-o urase maică-sa în copilărie. Găsise că a trecut cu oarecare succes de proba cumpănirii între provocări, pe vremea când lucrase la penitenciar, iar de acum încolo, ceea ce fusese gestionat cu efort, ar trebui să se producă de la sine, sub înrâurirea unei binecuvântări sporite calitativ – doar venea din partea mamei – intrând în rezonanță cu vibrația subtilă a cosmosului interior. Era o credință a lui personală, fără pretenții de subiectivitate pe suport psihologic, doar un mic crez, o sugestie cu darul de a da nuanțe unei realități supuse întrutotul hazardului. Avea siguranța exteriorității obiective, la care se adăuga, cu același prestigiu, credința alcătuirii lumii din ițe nevăzute, nu mai puțin reale, aflate în aria de sondare a conștiinței. Cuvântul rostit, ca și cel șoptit sau doar gândit, pot purta același mesaj coerent, cu un plus, totuși, de sugestie în cazul celui din urmă. Fără această viziune, n-ar fi putut suporta asaltul lucidității nihiliste, iar familia lui, cea din care provenea, n-ar fi putut depăși, într-o percepție neutră, cadrul perpetuării indivizilor speciei pe o linie aleatorie.

Avea să-i ofere, noul capitol de viață, forța revelatorie a binecuvântării materne, desconsiderată cândva ca meschină, sau totul se va dovedi un amestec de prilejuri ce vor trebui decantate cu același efort ca până acum? Efortul se cerea continuat, desigur. Nu poți trăi cu gura căscată la cer, așteptând împlinirea a cine știe ce promisiuni demiurgice, când ți se cere acțiune și inițiativă. Dar acțiunile acestea vor avea izbândă, se vor înscrie adagiului cu trimitere la cosmosul înconjurător, al conlucrării astrelor în beneficiul celui iubit de zei?

Odată hopul trecut, acela al confruntării cu George încă de la începutul descinderii sale la Rs., calea lui Dan către isihie părea deschisă. Atunci, deși inițial înverșunat și gata de a suporta orice consecințe, în final avu satisfacția victoriei nu numai asupra cumnatului, ci, mai ales asupra lui însuși, renunțând la precauție în favoarea curajului de a spune nu. Jubilația trăită se arătă însă moderată de recunoașterea temperanței părții celeilalte. Vulcanul nu erupse pentru că George știa să se replieze la timp. „Băi Dane, îi spunea adesea George, eu sunt înțelept. Îmi cunosc limitele și știu când e cazul să forțez și când să mă retrag.” Dan îi admira capacitatea de adecvare, însă nu-i acorda credit pe temeiul auto-aprecierii ăsteia puțin exagerate. Vedea aici mai degrabă o diplomație inteligentă și, în aceeași măsură, interesată. George ținea să-și păstreze statutul și pentru asta trebuia să fie cu luare aminte la capcanele ivite. Era de multe ori intempestiv, dar, când era cazul, se arăta prudent. Astfel că, de aici înainte, Dan trebuia să identifice situațiile cu potențial diplomatic și doar atunci să abordeze cu oarecare lejeritate însărcinările mai dificile sau considerate neconforme, și, tot așa, să insiste asupra cererilor sale către cumnatul sus-pus. Făcuse bine punctând de la început și punându-l astfel în gardă pe George asupra felului său de a fi în noua conjunctură. Voia liniște și pentru asta tulburase inițial apele. Făcuse proba unui catharsis în biroul protusului și abia acum, după onorarea etapei premergătoare, se întrevedea isihia. Considera că numai așa își putuse câștiga acest drept.

Pe de altă parte, Răducu se dovedea de fiecare dată, o prezență puțin vizibilă. N-ar fi greșit să i se atribuie acestei prezențe specificația opozabilității în câștigul celuilalt pol, al neprezenței. Era prezent și absent în același timp.

Lui Dan i-ar fi plăcut să petreacă mai mult timp împreună cu colegul său, dar eschivele acestuia puneau rapid capăt oricăror străduințe de sudare a echipei. Dacă ambii găseau că existența celor două aule, deservite prin rotație săptămânală, le asigura autonomia necesară exprimării neîngrădite, Dan, spre deosebire de Răducu, își dorea o completare a acestei realități fericite, prin prelungirea informală a singurei zile când cei doi se aflau la program împreună. Oricât de mulțumitoare se dovedea situația, ea dăuna într-un fel comunicării, putând duce cu timpul, cum s-a și întâmplat de fapt, la evazarea diferențelor de opinie și abordare în cazurile de interes comun. Ar fi putut fiecare să ignore întregul, ocupându-se doar de emisfera proprie dacă ar fi existat vreo delimitare între cele două, în afara activelor contabilizate exclusiv pe seama propriului inventar. Ar fi putut la fel de bine să ocolească perpetuu și de comun acord, includerea pe ordinea de zi a problemelor administrative mai dificile. Acel „n-am făcut nimic și am fost cel mai apreciat pe unde m-am perindat”, alături de distanța față de consilieri, oferindu-le doar mici satisfacții protocolare, i-ar fi scutit de complicații. Ruina edificiilor aflate în custodie comună, în afara disprețului sau a protestelor sterile pe care le-ar fi iscat în atitudinea unora din membrii mai interesați ai comunității, n-ar fi avut consecințele de care se temea Dan. Nimănui dintre cei mari, de la protus la arhon, nu îi păsa prea mult de vechiturile astea, atâta timp cât ele rămâneau în proprietatea tagmei și puteau aduce un profit cât de mic materelor, din care acestea, apoi, în varii proporții, distribuiau către tutelarii ierarhici. Totuși, erau atât de multe de făcut, în ciuda sfintei conservări de sine, încât a trata cu ironie și detașare toate aceste provocări semăna cu indiferența cea mai lașă, dacă nu chiar cu inconștiența. Trebuia o anumită strategie, și asta nu putea fi lămurită cu referiri tangențiale. De aceea, Dan, și-ar fi dorit ca din când în când, măcar, să stăruie cu timp, dar, mai ales, împreună cu Răducu, asupra lor.

Nu erau de discutat doar chestiuni de serviciu. Dan spera la o împrietenire cu colegul lui. Deși diferiți, se regăseau câteodată pe aceleași coordonate de modestie, discreție profesională și susținere mutuală în raport cu protusul și cu inspectorii de la Arhicancelarie. Nu era chiar gratuită această reciprocitate. Celor câteva cumpene, Dan le găsise rezolvarea în exercițiul unității: „Atâta timp cât rămânem alături, nu au ce să ne facă.” Nu era o naivitate. Doar fuseseră puși în temă că numirea lor simultană avea ca miză pacea și coeziunea comunitară. Celelalte contau mai puțin.

Chiar dacă drumul către isihie rămânea anevoios, Dan începea să perceapă prin cei mai sensibili pori că vechea urare a mamei sale avea, în sfârșit, să-și facă efectul. Trecuseră ani până să deslușească existențial această formulă simplă. Peste alți ani, cu puțin înaintea demiterii sale, va emite la rândul lui o sentință la fel de simplă, dar totodată identică pe fond cu binecuvântarea maternă. Urării de bine îi va urma o constatare pe măsură. Îi va spune, deci, soției: „Au fost ani buni”, regăsind în consimțământul ei justețea observației.

„Da, într-adevăr, au fost ani buni.”

Photo by Filip Zrnzević on Unsplash