Lumea nouă a emigrantului

Medic de profesie, stabilită în Boston, frecventând pe vremuri cenaclul lui Mihai Opriș, cu o adolescență care l-a inspirat pe George Șovu, fostul ei profesor de română și diriginte, în scrierea romanului „Declarație de dragoste” (1978) și a scenariilor celebrelor filme, Adriana Ruță Neagoe scrie povestiri care se construiesc în jurul unor momente anecdotic-dramatice din etape diferite ale vieții unei femei, fiind aproape de autoficțiune.

Cu acțiunea condusă gradat, într-un stil narativ simplu, agreabil, textele recompun scene care par să fi stăpânit memoria afectivă a autoarei, de la cele din copilăria și adolescența petrecute în comunism până la experiența complicată a emigrării. Atmosfera se construiește din câteva detalii semnificative de fiecare dată, culori, gesturi, secvențe vizuale (maidanul și barăcile muncitorilor care construiau blocurile în noile cartiere bucureștene) ori doar auditive (precum ciorovăiala femeilor care gătesc în bucătărie, mama și bunica, sesizată de fata care se pregătește de prima întâlnire dincolo de ușa închisă). Apoi, în Occident, călătoria în tren, în Elveția, în care tânăra doctoriță fugită din comunism ascultă din întâmplare conversația unei amice a femeii la care făcea curățenie pentru a putea supraviețui:

„- Mie nu-mi trebuie refugiate, chiar dacă or fi mai ieftine, spunea cea cu coc. (…)

– Ai și tu dreptate, răspunse cea tunsă băiețește în stânga și paj în dreapta, despre asta vorbeam și eu cu Vivianne ieri, la salon, când povestea că a angajat una ieftină, dar care nu-i face treaba bine. Nici detergenții nu se pricepe să-i folosească. Ha, ha, auzi, am râs de m-am părăpădit, cică, după ce termină curățenia, și aia ca vai de lume, miroase toată casa a bomboană, fiindcă tâmpita spală gresia cu Potz, șamponul pentru câine.”

„Trompa lui Eustachio” devine un simbol pentru mediul de tranzit și de comunicare între lumea pe care o lasă în urmă emigrantul și cea nouă, în care se integrează cu asperități mai mari sau mai mici. Neînțelegând până la capăt mentalitățile și cerințele celor alături de care a optat să trăiască, emigrantul păstrează și reconstruiește lumea lui, din care și-a dorit totuși atât de mult să plece: ajunși în Canada, femeia și bărbatul din cuplu au nevoie de semnele și gusturile după care nu păreau să se dea în vânt înainte, fac sarmale, cozonaci, caută un cocoș bătrân pentru ciulama.

Una dintre povestiri poate fi considerată drept nucleu germinativ pentru întregul volum și, într-un anume fel, pentru întregul destin transpus ficțional și fulgurant, este vorba despre „De-a Robinson Crusoe”. Scrisă la persoana întâi ca o scrisoare târzie adresată mamei, narațiunea prezintă declicul interior care a dus treptat la decizia de a pleca, de a trăi ca „alții”, „străinii” întâlniți întâi pe ringul de dans de pe litoral ori cehii care petreceau concedii la noi la sfârșitul anilor ’60, când începuse la ei revolta, primăvara de la Praga. Fascinată de imaginea celorlalți, de obiectele, de zâmbetele, de parfumurile florale și de modul lor relaxat de a fi, de a se comporta, fetița este fericită când părinții cumpără de la niște cehi grăbiți un cort cu toate cele trebuitoare unor viitoare concedii în natură, având măsuță pliantă, saci de dormit, lămpi de agățat în plafon, vase speciale, butelie de gătit etc. Cortul devine, așadar, încă din copilărie, noua lume în care dorește să trăiască, în care începe, ca un joc, visul emigrantului de mai târziu:

„Încântată de noua noastră viață nomadă acolo, în camping, am început, spre bucuria ta, să mănânc și eu ca orice copil normal, fiindcă-mi plăcea cortul, care avea o nișă specială pentru bucătărie, și felul cum era înjghebat totul, într-un mod ingenios, ca viața să fie mai aproape de natură. Asta mă atrăgea enorm, era ca jocul de-a Robinson Crusoe, în care voi erați tovarășii mei de joacă. Începusem deja, foarte încet, să emigrez”.

Povestirile Adrianei Ruță Neagoe sunt secvențe decantate ale unui destin privit cu înțelepciune, cu detașare, cu o foarte subtilă nostalgie, cu acceptarea întâmplărilor și, mai cu seamă, cu găsirea și atribuirea de sens. Fără acesta din urmă, viețile noastre ar părea cu siguranță absurde.

Adriana Ruță Neagoe, „Trompa lui Eustachio”, Casa de pariuri literare, 2021, 92 p.