Mircea Ivănescu, poetul postmodern avant la lettre

Mircea Ivănescu (1931-2011), unul dintre marii poeţi români contemporani, e considerat de scriitorii optzecişti drept unul dintre precursorii postmodernismului nostru poetic şi aflat pe lista lor de modele literare. Poet de anvergură internaţională (venind pe filieră anglo-saxonă), se bucură de o lungă posteritate poetică (influențează și azi noile generații), deşi – biologic – face parte din generaţia (şaizecistă a) lui Nichita Stănescu şi Marin Sorescu. A debutat târziu, la insistenţele prietenilor, cu volumul „Versuri” (Editura pentru Literatură, 1968); de la primul volum, poezia sa e egală cu sine – ca frazare, imagini şi obsesii tematice –, iar titlurile volumelor succesive sunt: „Poeme”, „Alte versuri”, „Alte poeme”, „Alte poesii”, „Poesii nouă”, „Poeme nouă”, „Alte poeme nouă”, „Versuri vechi, nouă”, „Poeme vechi, nouă” ş.a.m.d.

Sub titulatura aceasta „albă”, simplă, neutră, Mircea Ivănescu propune o poetică cu totul nouă în peisajul românesc: o poezie a cotidianului/biograficului şi a frazării nonmarcate (spre deosebire de versurile metaforice tipice lirismului de incantaţie şaizecist), o poezie a discreţiei şi a livrescului: „Cum între Mircea Ivănescu şi propria generaţie – scrie criticul Al. Cistelecan, antologatorul şi prefaţatorul splendidei antologii de autor intitulate simplu „versuri”, apărută la Editura Humanitas în 2014 – stă nu doar o poetică, ci şi o epistemă lirică, trecerea de la preponderenţa lui Stănescu la cea a lui M. Ivănescu e chiar semnul concret al acestei mutaţii. Câtă vreme fascinaţia stănesciană (…) a fost imperativă, Mircea Ivănescu a rămas un excentric, de nu chiar un marginal, oricât de emerit în ochii criticii. I-a venit rândul abia odată cu primii optzecişti şi cu manifestele lor «realiste», cotidianiste şi antimetaforice. De atunci, prin insinuanţă, sintaxa ivănesciană s-a întins tot mai mult peste optzecism, cel puţin în măsura în care şi acesta profesează concretul biografic, gestul dezeroiza(n)t, retorica blazată, fără aprindere imaginativă, sau practică un stil deceptiv al consemnării şi o ritualitate desolemnizată a recuperării de secvenţe de concret”.

Mircea Ivănescu scrie nu numai o poezie a discreţiei, dar mai ales – cum notează Al. Cistelecan – o poezie a absenţei, a absenţei metafizice şi a reducerii (minimaliste) a versurilor la notaţia detaliilor cotidiene. „Personajul” ce revine în poemele sale e o figură feminină, hieratică, abia schiţată, care împrumută, în gestica ei, elemente din scenografia acestei absenţe. Iată un exemplu: „Când am coborât – şi am încercat poarta scundă/ era o amiază moartă – fără de soare/ şi portiţa s-a deschis încet – am urcat/ cele câteva trepte la uşa din faţă – foarte joasă,/ ca şi cum treptele ar fi coborât în realitate/ şi am fi aşteptat să intrăm într-un timp răsturnat./ Era nemişcată alături – nu-i auzeam/ respiraţia – deşi eram atât de aproape/ de ea, încât îi atingeam braţul (aş fi putut/ să-i prind degetele în palma mea stângă./ N-o făceam, bineînţeles – şi nici nu vroiam/ să mă-ntorc înspre ea – s-o privesc. Nu avea/ nici un rost). Am deschis uşa/ apoi, şi am intrat în vestibulul unde tavanul/ era scoborât atât de mult, încât se făcuse/ înserarea iernatică şi moartă de care mi-e frică/ mie în amiezile mele cernite” („Vizită”). Cel puţin la o primă vedere, avem de-a face, la Mircea Ivănescu, cu prozaism în frazare şi în imagini (redarea concretului în detalii, a gesturilor, posturilor, mişcărilor – ca într-o coregrafie cinematografică) şi cu narativitate în loc de metafore şi de simboluri.

Ivănescu e cunoscut, în egală măsură, pentru poemele sale anecdotice (dar impregnate de melancolie) avându-l în centru pe mopete (un nume anagramat de la „poet”, respectiv „poem”). Desigur, mopete însuşi citeşte şi scrie, duce o existenţă livrescă în chiar discursul poetic:

„mopete s-a instalat într-o seară comod,/ la marginea focului, să-şi citească gazeta –/ în spatele lui, scara care suia la pod/ trosnea când lumina focului îşi înfigea egreta/ pe câte o treaptă. mai foşnea şi mopete/ când întorcea foaia să urmărească ce scrie/ despre una sau alta. din când în când îşi nota pe manşete/ câte o idee, ca să poată mai târziu să o transcrie/ când avea să se ducă la culcare, pe perete deasupra/ patului…” („1. mopete în atmosfera lăuntrică”).

Închei mica mea prezentare – a unui poet de citit oricând în vremuri de criză – cu un splendid poem mai tardiv (din volumul din 1986), un poem mai amplu, mai discursiv, care prezintă, cu un soi de autoironie discretă, un ceremonial – de un erotism sublimat în livresc – de seducere a „ei” (iubitei, figurii feminine tutelare a poemelor), dar şi, implicit, o punere în scenă – printr-o întreagă coregrafie rafinată – chiar a actului scrierii poemului:

„în fond literatura o putem noi citi într-un fel,
în altul – de ce să facem din împrejurările acestea
– oricum fictive – un roman poliţist? când în fond încordarea
acţiunii nici nu are atâta importanţă? când o putem face
atentă la minunăţiile noastre sufleteşti pur şi simplu făcând
disocieri, nuanţe – un fel de expoziţiune melodică – urmată insidios
de o dezvoltare meşteşugită? nu trebuie neapărat să o scoatem
din scenă – din încăperea cu uşile spre grădină – cu
ferestrele din peretele celălalt
înspre stradă, acum, fireşte, ascunsă de zidul năpădit de iederă –
către care duce aleea scurtă în curtea fără de verdeaţă –
nu o scoatem, ca să putem implica mai apoi că lipsa ei dintre noi
ar fi semnificativă – pentru că-i putem bănui reacţiile
la vorbele lor, ale noastre. nici n-o aducem în casa asta de ţară,
o lăsăm în încăperile ei – undeva sus – de unde,
de la fereastră,
se vede marginea oraşului – şi în jurul ei aşezăm fiinţe –
şi rotim tipsia rotundă a câte unui disc – ca acela pe care
în legendă i-au adus capul pentru scena de la sfârşit,
când vorbele de pe urmă ale ei sunt «ţi-am sărutat buzele,
jochanaan» – şi muzica e unduitoare ca în desenele
cu trupurile dezgolite – şi totuşi pure în obscenitatea lor naivă
şi tânără”.