„Mortul reînviat” de Lu Xun (I)

Vă propunem, în acest număr al Literomaniei, prima parte a piesei „Mortul reînviat” de Lu Xun (1881-1936), unul dintre întemeietorii literaturii chineze. Piesa a fost scrisă în 1935, așadar cu un an înaintea morții sale. Traducerea în românește îi aparține lui Dominique Ilea, după versiunea franceză a lui Li Tche-Houa („Contes anciens à notre manière”, NRF Gallimard, 1959) a volumului de nuvele „Mituri repovestite” („Gu shi xin bian”, 1935). (Literomania)

Lu Xun

Mortul reînviat (I)

O pârloagă cât vezi cu ochii, ici-colo dâmburi, dintre care cele mai înalte nu întrec șase-șapte picioare. Nici un copac. Solul e năpădit de mărăcinișuri; printre bălării șerpuiește o cale bătătorită de pașii oamenilor și ai cailor. În vecinătate, un iaz; în depărtare, câteva case.

Zhuangzi [marele filosof taoist din secolul IV î.Hr., n.t.], cu fața pârlită și slabă, cu barba încărunțită chenăruindu-i obrazul, cu tichie de taoist și veșmânt lung de pânză, intră în scenă, cu o joardă în mână.

ZHUANGZI: De când am plecat de acasă, n-am mai băut o picătură. Ce sete mi-e dintr-o dată! Nu-i de șagă! Mai bine m-aș face fluture; dar pe-aci nu-s flori… Ah! un iaz! Ce noroc, ce noroc! (Fuge până la iaz, dă la o parte lintița și bea vreo zece guri de apă din căușul palmei.) Uf! Mi-e ceva mai bine! S-o luăm iar ușurel la drum. (Mergând, se uită când într-o parte, când într-alta.) Tii, o țeastă! De unde până unde? (Cu capătul joardei, dă la o parte mărăcinișurile și vorbește șfichiuind țeasta.) Iubitor de viață, temător dinaintea morții, vei fi făptuit oare ceva împotriva propriei tale firi ca s-ajungi în halul ăsta? (Toc, toc.) Vei fi fost oare prădat de pământurile tale și un tăiș de secure te-o fi adus în halul ăsta? (Toc, toc.) Te-oi fi ruinat oare cu desăvârșire, iar rușinea pe care-o încercai dinaintea părinților, a nevestei și a copiilor tăi te-o fi adus în halul ăsta? (Toc, toc.) Nu știai tu oare că doar un laș se sinucide? (Toc, toc, toc.) Lipsa de hrană și de veșminte te-o fi adus oare în halul ăsta? (Toc, toc.) Vei fi murit oare de moarte bună, la o vârstă înaintată, ca s-ajungi în halul ăsta? (Toc, toc.) Ori poate… Da’ prost mai sunt, și parc-aș juca teatru! Cum de mi-ar putea răspunde? Din fericire, regatul Chu nu mai e prea departe, încât n-am nevoie să mă zoresc, și n-ar fi o idee rea să mă rog Zeului Suprem al Destinului, să-i redea forma și carnea omului de colo, ca să pot sta un pic de vorbă cu el, iar apoi să se înapoieze în ținutul lui de baștină, la ai săi. (Își pune jos joarda și, întorcându-se cu fața spre Răsărit, cu mâinile împreunate înălțate spre cer, ridică glasul, strigând din rărunchi:) Cu inima plină de credință, te slăvesc, Zeu Suprem al Destinului!

Purtate de vântoase vineții, se ivesc niște Duhuri de Morți, cu părul zbârlit și cu țeasta pleșuvă, slabi și grași, bărbați și femei, tineri și bătrâni.

DUHURILE MORȚILOR: Zhuangzi! Vierme nerod! Ce folos că porți o barbă încărunțită, de gândirea tot îngustă-ți rămâne? După viață, nu mai sunt anotimpuri, nici stăpâni; spațiul și timpul sunt desființate. Până și un împărat e mai puțin liber decât un mort! Nu te amesteca în ce nu te privește, ci du-te degrabă în țara Chu, să-ți vezi de-ale tale.

ZHUANGZI: Ba voi, Duhuri neroade de Morți, voi păstrați chiar și-n moarte o gândire îngustă! Ar trebui să știți cum că viața e una cu moartea; că moartea e viața; că sclavul e și stăpânul. Eu unul m-am călătorit până la izvoarele Vieții, și nu vă-nghit tertipurile drăcești.

DUHURILE MORȚILOR: Ei bine, o să te faci de râs, numaidecât!

ZHUANGZI: Ucazul regesc al stăpânitorului din Chu e prins cu ace la tichia mea; nu mă tem de zarva voastră, Duhuri nevolnice! (Înălțându-și iar mâinile spre cer, ridică glasul, declamând:)

Albastru e cerul, galben pământul.
Largă și pustie-i lumea.
Soarele și luna suie și coboară,
Stelele și planetele se rânduiesc în constelații.
ZHAO QIAN SUN LI
ZHOU WU ZHENG WANG
FENG GIN CHU WEI
JIANG SHEN HAN YANG,
Din porunca nestrămutată a Stăpânitorului Suprem, veniți, veniți, veniți!

Purtat de o adiere pură, se ivește ca o nălucire, dinspre Răsărit, Zeul Suprem al Destinului: acoperământ de cap taoist, veșmânt lung de pânză, față pârlită și slabă, barbă încărunțită chenăruindu-i obrazul, o biciușcă în mână. Duhurile Morților se fac nevăzute.

DESTINUL: Zhuangzi, pentru ce năzbâtie mă chemi pe mine în ajutor? După ce ți-ai potolit setea, cauți oare să sari peste granițele stării tale?

ZHUANGZI: Mă duceam în audiență la regele din Chu, dar trecând pe-aci zării o țeastă care mai avea încă oarece asemănare cu un cap de om. Omul ăla pesemne avea tată și mamă, nevastă și copii; și-a aflat aci moartea: vai, ce păcat! Ce tristețe! Iată de ce-l implor eu pe Zeul Suprem să-i înapoieze forma, să-i redea carnea, să-l readucă la viață, ca să se poată întoarce la el acasă.

DESTINUL: Ah, ah! Ce mai tărășenie! Încă pe nemâncate, îmi și-ncepi să te amesteci în ce nu te privește! Când grăiești serios, parcă n-ai fi serios; când glumești, parcă n-ai glumi. Vezi-ți de drum, în loc să mă bagi în vreo-ncurcătură. Știi pesemne că „Moartea și Viața atârnă de Destin”. Nu-mi iau nicio hotărâre în chip ușuratic.

ZHUANGZI: Zeitate Supremă, vă-nșelați. De fapt, deosebirea dintre moarte și viață e oare întemeiată? Eu, Zhuangzi, am visat că mă preschimbam într-un fluture, un fluture zburătăcind de colo-colo. Deșteptându-mă, eram iarăși Zhuangzi, un Zhuangzi cocoșat de îndatoriri. Și stau să mă-ntreb dacă Zhuangzi a visat oare că-i fluture, sau fluturele visează oare că-i Zhuangzi; încă n-am limpezit povestea asta. Așijderi, ne putem întreba de nu cumva țeasta asta trăiește, iar dimpotrivă, ceea ce numim revenire la viață nu-i cumva moartea. Îl rog pe Zeul Suprem să se arate mai îngăduitor; dacă oamenii trebuie să fie înțelegători, nu-i neapărat nevoie ca zeii să dea dovadă de îndărătnicie.

DESTINUL (zâmbind): Ești dibaci la vorbă, nu și la faptă; ești om, nu zeu. Ei bine, fie! Încearcă, dară.

Traducerea în românește îi aparține lui Dominique Ilea, după versiunea franceză a lui Li Tche-Houa („Contes anciens à notre manière”, NRF Gallimard, 1959) a volumului de nuvele „Mituri repovestite” („Gu shi xin bian”, 1935)

Sursă foto aici