Ea venea în lumea mea aparent liniștită cu aerul cu care vin acum furtunile seara, ușa se deschidea, canapeaua o primea, vorbele începeau să curgă, și râsul îi era tunet și zâmbetul îi era fulger. Ascultam, ascultam, lovind ușurel cu talpa în bălțile mele stătute, căutând să nu mă las zgândărită, căutând să nu las să iasă la suprafață nimic, țineam acolo ruga, durerea, insomniile, fugile, credința mea oarbă în 1, și toată fericirea imensă de-a le trăi zi după zi singură – cu tot ce spunem suntem mai săraci, cu tot ce declarăm despre noi pierdem ce ne este mai prețios. Ea mătura ca furtuna tot ce exista la suprafață, ea era omul suprafețelor plane, fără obstacole, și de aceea ascundeam, ascundeam cu febrilitate când simțeam că se apropie – comori și gunoaie, tot ce mi-era mai de preț. Ea scotea niște clinchete de brad împodobit în toiul verii, cercei și mărgele și șiroaie de vorbe și iubiri și păcate și fel și fel de cutiuțe goale, murdare. Ascundeam, o primeam, ascundeam. Ei îi plăceau fotografiile furate de la alții, ei îi plăceau rândurile furate de la alții, nimic nu era al ei dar își însușea totul – toată lumea era a ei. Uneori, prin colțul gurii mi se scurgea un firicel verde – aș vrea să plec, mi-e rău aici, scânceam ca pentru mine, aș vrea să plec – și știam că doar un pas mai departe, în singurătatea mea, în aerul meu neclintit decât de câte-un oftat, acolo mi-ar fi fost bine, dacă se poate vorbi așa, în termeni de rău și de bine. Dar ei îi plăceau suprafețele, bine și rău sunt cuvintele tari pe care le înțelegea, care îi plăceau. Ea pleca, așa cum pleacă întotdeauna furtunile, lăsând totul în spate, privind tot înainte. Și, copiind cu îndârjire mai departe, imagini de-ale altora, cuvinte de-ale altora, idei de-ale altora, până la urmă și le însușea, le flutura – de-acum erau chiar ale ei, deși nu erau deloc ale ei. Uita cine este. Nici nu mai era.
Uneori mă uitam pe fereastră, când se apropia o furtună, ca azi. E ea sau nu e, vine sau nu vine?
Deschideam geamul larg, fără teamă. Nu era. Nici nu mai era.
Foto: VDN
Călin-Andrei Mihăilescu: „Am dăruit adesea «Fuga în sud» de Sławomir Mrożek și «Infinite Jest» de David Foster Wallace”
Raul Popescu: „În fiecare an, recitesc maniacal «Ghepardul» de Lampedusa”
„Insula de apoi” (fragment) de Vlad Zografi
„Vizite neanunțate” (fragment) de Iulian Popa
„Nostalgia. Povestea unei emoții periculoase” (fragment) de Agnes Arnold-Forster
„Îndoiala. O explorare în psihologie” (fragment) de Geoffrey Beatie
O lume în schimbare…
„Panta animală” de Jean-Christophe Bailly
„A te cufunda în caleidoscoape” de Philippe Delerm
When the Crawdads Start Singing…
Alina Gherasim: „Amos Oz și Haruki Murakami sunt doi autori pe care-i citesc cu mare atenție”
Bogdan Perțache: „Piesele lui Shakespeare mi-au deschis ochii către lumea renascentistă și sufletul către teatru”
„Cânturile lui Maldoror” (fragment) de Lautréamont
Călătorind prin literatură
Ioana Văcărescu: „Am avut o mare pasiune pentru «David Copperfield» în copilărie”
Adrian Lesenciuc: „Cel mai mult m-a influențat «Cartea de nisip» a lui Borges, în care am găsit infinitul”
Scrie un comentariu