Note de Sonia Larian (I)

În 2015, buna mea prietenă Sonia Larian, care a plecat dintre noi în ianuarie 2016, m-a rugat să-i copiez în calculator (ca să i le pot apoi imprima pe hârtie) câteva pagini de scurte note scrise de mână, disparate, însă foarte interesante fiecare în parte. (Dominique Ilea)

Note de Sonia Larian (I)

Spuneam nu demult ceva – despre cuvintele care ard (mă frig). În unele zile destul de rău.

(La fel, uneori – nume de oameni, spuneam tot atunci.)

Astăzi – frige cuvântul „trudă”. Pe care îl văd acum, deodată, într-o frază a lui Eugen Lovinescu, scrisă de el în 1942. Prin urmare, cu un an înaintea morții sale. Tocmai de asta frige în frază cuvântul atât de tare – și mi se impune cu atâta forță:

„În realitate, tot ce iese din mâna omului e rodul unei mari trude [s.m.]” (Cariera mea de critic, 1942).

Așa simțea Eugen Lovinescu, un an înaintea morții sale. Acea mare trudă de care vorbește, pare s-o perceapă în acel moment toată adunată la un loc, în ființa lui.

În Gorgias…? se pomenește de scărpinat…?

Să vedem…

Dacă mai e timp.

Gorgias?

Și părul care-mi cade, smocuri-smocuri.

8 septembrie 2013

(Bună dimineața! Bună dimineața!)

Cine tot bâzâie? Bzzz… Bzzz…

Și cine a spus, prostește, Bună dimineața?

Uite și musca! Uite și viespea! Uite și foaia mea de hârtie!

(Și parcă și scrisul meu.)

Uite-mă și pe mine.

Mereu, cum sunt – între prea mult și prea puțin.

Dar gata! Ajunge!

Tot n-am terminat-o pe Neterminata. (Astfel supranumită chiar de mine…)

Azi, toată ziua (eu, către mine):

– Încetează odată!

Să încetez – cu ce?

Ce?…

Ei da, de a mai fi – asta, pesemne.

(În cele din urmă.)

Autoportretul lui Artaud, cu gât de găină.

Trist – ciufulit, strâmbându-se la noi, strâmbându-se la el.

Ochii triști, triști, triști – privindu-se pe sine cum arată: cu ciuful și capul lui negru ieșind dintr-un gât de găină.

Fiindcă văd prost așa cum văd, nu mi-am dat seama (cum văd acum mai bine, cu lupa, privind mai atent) că e de fapt un gât normal, de om, gâtul lui propriu, în interiorul căruia însă Artaud și-a construit un fel de al doilea gât, ca de găină.

Intenția lui e să-și mai cocoațe în mod ridicol, cât mai ridicol – acel cap ciufulit și negru și trist al său. Încât așa, de acolo de sus – de pe dublul său gât de om și de pasăre – să ne contemple și să se contemple așa cum arată, în toată splendoarea lui, cu nasul strâmbat și gura strâmbă, sub ochii săi triști: acesta e Antonin Artaud! Autoportret!

Cadou – azi-dimineață:

Alfred Brendel, Schubert, Sonata în si bemol major.

Poate ca răsplată, sau consolare, pentru catastrofa care mă așteaptă în casă („On est obligé de le faire, etc.”) și toate urmările ei nefaste.

Brendel, în ultimul lui concert public, în 2010. Îl știam bine, l-am auzit de câteva ori în acest 2010, cu atât mai emoționant cu cât era ultimul.

Cadou mai frumos nici n-aș fi putut visa. Frumos – și trist.

– … ca animalele,

cum spunea Ursi, în ultimul an, la Hôpital Vaugirard – despre „colegii” și „colegele” lui, așa îi numea, care, de îndată ce se pomeneau pe întuneric, indiferent de cauza acestuia (că era ora când se întuneca afară, sau că vreo infirmieră abrutizată ori ticăloasă de-a binelea închisese totul ermetic, uși și ferestre, și trăsese obloanele cât mai etanș, să fie chiar întuneric beznă în cameră) – adormeau pe moment, cu toții.

– Săracii de ei, spunea atunci Ursi. (Cu un fel de milă, înciudată.) Ca animalele… Când văd că e întuneric – adorm.

Aveam, firește, și eu motivele mele – să-mi amintesc acum de asta.

„Colegii” și „colegele” (septuagenari, octogenari, nonagenari…).

– Azi a murit aici o „colegă” de-a noastră… – mă anunțase Ursi, într-o zi.

Mă pomenesc cu noaptea în cap ascultând, chiar în momentul trezirii, La Pompe Funèbre de François Couperin. (Pe France-Musique, la aparatul rămas deschis de aseară.)

N-o știam – pe La Pompe Funèbre –, n-o mai ascultasem niciodată.

Câteva ore mai târziu, tot Couperin (Le Grand, bineînțeles – ei erau mulți în familie, Louis, etc.): Les Barricades Mystérieuses. I-auzi! Pe asta parcă-am mai auzit-o – dar nu știam că se numește așa. Ar fi compus-o (dacă am înțeles eu bine) în 1717. Frumoasă dată, 1717! S-o mănânci, nu alta! Și cine? cine? cine? ne-o cântă nouă acum la ureche, la clavecin?

E Scott Ross al nostru, cel mult-iubit!

(Acum, adică în 1976, când și-a înregistrat el Integrala Couperin.)

Dar despre Scott al nostru mai sunt multe de spus.

Și multe întrebări de pus.

Misteriosul (și el) Scott Ross.