O mie şi una de poveşti

Romanele „Un veac de singurătate”, de Gabriel García Márquez şi „Toba de tinichea”, de Günter Grass foloseau resursele parodiei nu doar pentru a regândi rolul istoriei şi funcţia estetică a amintirii, ci şi pentru a pune sub semnul întrebării autoritatea oricărui act de a scrie prin amplasarea discursurilor ficţiunii şi istoriei în cadrul unei reţele intertextuale în expansiune, care ironiza orice noţiune de simplă cauzalitate sau origine unică. Acesta e contextul în care sensul istoric postmodern se situează dincolo de asocierile cu ideea iluministă de progres sau cu cea hegeliană de proces istoric mondial. Toate aceste aspecte sunt evidente, însă, şi în romanul lui Salman Rushdie, „Copiii din miez de noapte” (1981), pentru care textele menţionate funcţionează ca veritabile intertexte, Rushdie raportându-se, însă (tot intertextual şi parodic), şi la cartea lui Sterne, „Tristram Shandy”, dacă ne gândim la faptul că naşterea lui Saleem, naratorul-protagonist, este prezentată abia după mai bine de o sută de pagini. Apoi, nu putem pierde din vedere nici structura „biblică” a cărţii, ale cărei puncte esenţiale de reper sunt o Creaţie – şi, implicit, imaginea paradisiacă a Caşmirului – şi o Cădere, Rushdie tratând, astfel, într-o cheie mai puţin obişnuită, consacratul mit al „internaţionalizării” prozei de limbă engleză în secolul XX. Pe de altă parte, cultura musulmană îşi revendică un permenent drept la replică: nu Profetului îi este acordat statutul pe de-a-ntregul divin, ci cărţii, textului scris (pe cale de a fi scris), acesta fiind şi unul din motivele invocate de Salman Rushdie pentru a explica de ce Aadam Aziz („patriarhul” familiei) îşi pierde credinţa, personajul acesta reprezentând, practic, o imagine reflectată a romancierului însuşi şi a modului în care a înţeles el să se raporteze, la nivel strict personal, la delicatele probleme ale credinţei religioase.

Considerat scriitorul contemporan care a reuşit să îmbine realismul magic cu ficţiunea postcolonială, Rushdie construieşte, în „Copiii din miez de noapte”, o structură narativă care se încadrează în tiparele realist magice márqueziene – dar nu le ignoră nici pe acelea ale textualismului postmodern. Sigur, Rushdie scrie întotdeauna despre lumea asiatică din care provine el însuşi, dar acest roman nu este doar (încă) o carte despre India (şi Pakistan), ci şi un excelent roman al marelui oraş, plasat, desigur, sub semnul Turnului Babel. În plus, însăşi forma textelor lui Rushdie aminteşte cititorului de tendinţele „etnocentrice” ale autorului, acestea fiind înscrise în chiar cuvintele ce compun textul: astfel, naratorul Saleem, inventându-şi, practic, singur constrângerile, afirmă că vorbeşte limba urdu, dar noi, cititorii, avem în faţă cuvintele în engleză – în textul original. Iar discutând despre naşterea Indiei moderne sau despre trecutul său personal, Saleem se prezintă pe el însuşi, uneori în calitate de martor metaforic, alteori de participant imaginar la evenimente, reuşind să relateze întâmplările din afara istoriei pe care o povesteşte, dar neexcluzând total nici perspectiva partizană, în felul acesta expunându-şi propriul sistem de valori. În fond, ceea ce cititorul contemporan trebuie să înveţe de la tehnica postmodernă a scrierii istoriei şi literaturii, spunea Linda Hutcheon, este faptul că istoria şi literatura sunt discursuri, că ambele constituie sisteme de semnificaţii prin care făurim un sens al trecutului. Altfel spus, semnificaţia şi forma nu sunt de găsit în evenimente, ci în sistemele narative ce transformă evenimentele trecute în fapte prezente. Aşa se face că cei 1001 copii născuţi la miezul nopţii de 15 august 1947, odată cu proclamarea independenţei Indiei, îşi vor împleti mereu destinul cu cel al ţării, ironia fiind însă că miraculoasele lor puteri vor fi privite de toată lumea drept veritabile handicapuri, de natură a-i însingura pe deţinătorii lor. Iar destinele esenţiale pentru romanul acesta sunt cel al lui Saleem, copilul nelegitim al unei hinduse sărace, iar, pe de altă parte, al lui Shiva, unicul fiu al unor musulmani bogaţi, copii care, însă, sunt schimbaţi imediat după naştere, de aici confuzia, ironia şi tragedia lor personală, întruchipând-o pe aceea a Indiei, mereu sfâşiată între diferitele etnii, limbi, convingeri religioase.

În „Copiii din miez de noapte”, carte debordând de fantezie şi, nu o dată, de exuberanţă, Salman Rushdie a găsit, apoi, cea mai potrivită modalitate de a descrie lumea indiană în ansamblu, dominată de nevoia de modele – umane, estetice şi, de ce nu, chiar cinematografice, dacă ne amintim de maliţioasele secvenţe ce descriu cetatea filmului de la Bollywood – şi de preocuparea pentru corespondenţe, fie ele biografice şi/sau literare. Universul acesta este, practic, unul în care nimic nu e previzibil, nici chiar discursul auctorial, rolul Padmei, ultima iubire a lui Saleem (dar, deopotrivă, ascultătoarea şi cititoarea sa, modelul Şeherezadei funcţionând invers în romanul lui Rushdie), fiind şi acela de a reprezenta, la nivel narativ, intransigenţele lumii materiale pe care naratorul, Saleem, încearcă mereu să le învingă. Dar şi de a duce povestea lui în locuri prin care suferindul Saleem nu mai vrea – sau crede că nu mai poate – să treacă, fie şi numai cu amintirea. De aici permanenta impresie de dezagregare, chiar şi trupul protagonistului descompunându-se treptat pe parcursul relatării, fapt ce simbolizează, desigur, fărâmiţarea Indiei, prin desprinderea Pakistanului şi a Bangladeshului. În plus, povestea lui Saleem îi oferă Padmei sublimare estetică în loc de satisfacţie propriu-zisă, poate de aceea intervin atât de numeroasele digresiuni la care ea, practic, îl sileşte („Ah, întreruperi, mereu întreruperi!” exclamă el exasperat). Nici cearşaful găurit prin care, la începuturile lumii, în minunatul şi seninul Caşmir, o privea tânărul doctor Aadam Aziz pe Naseem (pe fragmente, fireşte!) nu are altă funcţie decât aceea de a oferi o viziune incompletă, mereu ruptă de context, specifică, după cum e convins Rushdie, pentru întreaga Indie.

Desigur, problemele legate de esenţa culturii şi, mai cu seamă, de cea a identităţii sunt puse, nu o dată, în termeni ce nu exclud nici politica şi nici – cu atât mai puţin – moralitatea, căci Saleem însuşi, încercând să afle cine este cu adevărat, se foloseşte de termenii impuşi de câte un etalon mereu străin, venit, adesea, din lumea din afara graniţelor Indiei, de pe tărâmul fostului Imperiu Britanic. Tocmai de aceea, primele două părţi ale romanului lui Salman Rushdie au în vedere o istorie culturală structurată mereu pe două niveluri, pe de o parte, o Indie „experimentală”, iar pe de altă parte, una dominată exclusiv de raţiunea occidentală. „Copiii din miez de noapte” exprimă, astfel, o sensibilitate divizată la tot pasul, fie între valorile indiene şi cele britanice, fie între credinţa hindusă şi cea musulmană, fie – nu în ultimul rând – între mediul urban şi cel rural, scriitorul aflându-se parcă în căutarea vechiului centru ordonator care ar fi putut unifica toate aceste aspecte. Dar, cum centrul e, acum, pierdut, singura speranţă, oricât de iluzorie, de salvare rămân… murăturile! Iar dincolo de nivelul parodic, cititorul înţelege că Rushdie aduce, astfel, în discuţie, delicata problemă a posibilităţilor de conservare a memoriei, deci, a istoriei – abordând, astfel, marea temă a temporalităţii, care a marcat întregul roman al secolului XX. A treia parte a cărţii implică, spre deosebire de cele anterioare, bruşte schimbări de stil şi de ritm narativ, căci, aflat în căutarea adevărurilor referitoare la originea sa, Saleem defineşte perfect şi întreaga realitate a Indiei moderne, atât de stratificate şi atât de diferite faţă de imaginile din pliantele publicitare, multiculturalismul devenind, astfel, una din preocupările esenţiale ale autorului însuşi. Metafora miezului de noapte şi a celor 1001 copii născuţi odată cu India modernă trimite, aşadar, nu doar la lumea miraculoasă a celor „O mie şi una de nopţi” şi nici doar la strategiile narative împrumutate de Rushdie din celebra colecţie de povestiri (naraţiunea fiind una centrală, dar naratorul ştiind perfect cum să-şi submineze singur omniscienţa), ci mai ales la semnificaţiile începutului, atât al ţării, cât şi al copiilor ei, precum şi ale şanselor lor plasate, însă, în acest caz, sub un uriaş semn de întrebare.

Salman Rushdie, „Copiii din miez de noapte”, traducere şi note de Radu Paraschivescu, Editura Polirom, Iași, 2022