O proză scurtă de Veronica Baciu

Literomania vă propune rubrica „Primite la redacție”, în care vom publica diverse materiale – proză, poezie și cronică literară – primite de la cititorii noștri. Textele destinate publicării sunt alese de Adina Dinițoiu și Raul Popescu, editorii platformei Literomania, iar criteriul unic este calitatea acestora. Adresa de mail pe care ne puteți contacta este: literomania2017@gmail.com.

În acest număr al Literomaniei, vă propunem o proză scurtă semnată de Veronica Baciu.

Puloverul albastru

Veronica Baciu

Am încercat s-o țin pe mama cât mai mult în umbra amintirii mele. Mergeam regulat la cimitir, așa cum am mers și după moartea tatei. Când treceam cu ciobul de tămâiat fumegând în jurul mormântului și atingeam piatra zvântată de ploi, mă gândeam că mama simte căldura palmelor mele, știe că sunt acolo. În minte îmi apărea puloverul albastru în care o îmbrăcasem și pe care îl purtasem și eu o dată. Și-l lucrase ea, pe vremea când nu prea găseai materiale de calitate din care să-ți tricotezi un pulover și nici să-ți cumperi unul din magazin nu prea era la îndemână. Îl ținea de bun, de-aia nu ieșise nici la spălat mirosul unui parfum pe care cine știe când îl folosise.

Nu suportam parfumul, dar puloverul era reușit, albastru cobalt, cu un model discret. Era pentru ea culmea răsfățului. În ultimii ani de viață, cum nu se mai ridica din pat, nu mai avusese nevoie de prea multe haine, rămăsese doar cu cîteva articole de îmbrăcăminte care-i mai erau necesare. Așa că nu putusem să nu-i dau puloverul albastru, pe sub deux pièces-ul de culoarea vișinei putrede. Culorile nu se potriveau deloc, dar sacoul acoperea în mare parte dedesubturile.

La un moment dat, știu că mi-a spus să-l păstrez eu când ea nu va mai fi, dar n-am putut, trebuia să-l aibă lângă ea. Îmi lipeam palmele și fruntea de cimentul poros, ne despărțea doar un zid, îmi imaginam că mă aștepta să vin, așa cum mă așteptase mereu atât cât trăise. De mai bine de cincisprezece ani, nu mai vedea. Odată mi-a spus, cu vocea ei dramatică, atingându-mi, cu precauția orbilor, fața, mâinile: eu nu mai știu cum arăți, ți-am uitat chipul, ți s-au îngroșat mâinile, te-ai îngrășat… Mamă, am mai îmbătrînit, îi spuneam, citindu-i în glas disperarea ce zguduise sufletul ei și peste care se așezase cu timpul resemnarea. Oare?! Atunci de ce în momentele noastre de liniște și intimitate îmi spunea: cel mai dor mi-e de câmp, aș vrea să mai văd o dată, pentru ultima dată, câmpul. Îmi zicea nume de locuri care pentru mine erau necunoscute, dezvelind un tărâm, o geografie de mult îngropată. Nu știa mama că lumea se schimbase mult. Câmpurile ei erau mai tot timpul învinse de secetă și buruieni, lumea nu mai iubea pământul într-atât încât să-și lege viața de el, așa că-l înstrăinau pe seama unor mașini, în cazurile cele mai fericite. Ce nu știa, de asemenea, mama și toți, fără să ne punem de acord, am păstrat tăcerea, era că vândusem tot pământul, nu mai aveam nici o brazdă în afara casei, nu mai aveam vie, nu mai aveam nimic, abia dacă ne mai aveam pe noi, cu viețile noastre.

Acum imaginea ei s-a îndepărtat, atât de mult cum nu mi-am închipuit. Uneori mă surprind că am uitat sentimentul de a o avea, parcă n-ar fi fost vreodată. Când a murit tata, o mai aveam încă pe ea, mereu vorbeam despre el, ca și când ar fi fost puțin plecat și urma să se întoarcă. Atunci Când a plecat ea, m-am simțit pierdută, lumea s-a clătinat, nu mi-am mai găsit echilibrul.

Experiența cabinetului de psihoterapie fusese una pasageră. Mi-a rămas în minte ca un spațiu alb în care pășești cu nevoia de ordine, de curățenie și ceva lumină. Numai că lumina poate să doară, poate să ardă uneori. După ce am intrat acolo, lucrurile n-au mai fost albe, dar mă duceam mereu cu aceeași nevoie. Îmi amintesc cabinetul în cele mai mici detalii, cum priveam spre fereastra pe care înserarea se așeza atât de repede, încercând să fac abstracție de ființa de fum, atât de serafică, aflată în fața mea, și totodată să respect indicațiile ei. De câteva ori izbucnisem în plâns și am lăsat lacrimile să curgă, nu mi-a mai fost rușine, numai astfel puteam să ajung în locuri și puncte din traseele mele interioare care ascundeau dezordinea, durerea. Când atingeam locuri vulnerabile, mi se făcea frică, frică de faptul că pierd orice control în fața unei necunoscute, frică de faptul că n-o să mă mai pot așeza într-o ordine. Când mi-am dat seama că teama asta mă face să deformez lucrurile, că nu pot să mă dezbrac de tot în fața cuiva, fie și din motive terapeutice, am găsit o scuză și nu m-am mai dus.

Mă gândesc din câte fire este împletită iubirea asta, de câte lucruri atârnă, cum se preface luând atâtea forme… puteam să păstrez puloverul, parfumul lui să-mi amintească de ea, să fie madlena mea spre lumea lor.

Veronica Baciu a absolvit Facultatea de Istorie și Filosofie, secția de Filosofie, din cadrul Universității din București și este profesoară de științe socio-umane. A publicat online în Literatura de azi, Liternautica, qproza, qpoem, revista „eCreator”, iar în print în revistele „Sintagme literare”, „Vitralii romanațene”, „Oltart” și „Perspectiva”. A apărut în antologiile literare „Jurnal de călătorie” (antologator Ana Nedelcu, Editura Explorator, Ploiești, 2016), „Vara cuvântului” (Editura eCreator, 2018), „Fântâni” (antologie de proză, vol.III, Ed. Colorama, 2019) și „Poteci” (antologie de proză, vol.IV, Ed.Colorama, 2021).