„Panta animală” de Jean-Christophe Bailly

Dominique Ilea ne propune o serie de traduceri dedicate pisicii, animal îndrăgit, a cărui fire nu a încetat să fascineze încă din cele mai vechi timpuri și până-n zilele noastre. În acest număr al Literomaniei, vă propunem – în traducerea lui Dominique Ilea – un fragment din eseul „Le versant animal”/ „Panta animală” de Jean-Christophe Bailly (Bayard, 2007), în care autorul explorează, dintr-o perspectivă a zilelor noastre, frontiera din ce în ce mai incertă dintre oameni și animale, făcând apel la filosofie și literatură, arte și știință. (Literomania)

Jean-Christophe Bailly

Panta animală

28

Între Monterosso și Vernazza, în Cinque Terre, pe drumul vameșilor care trece de-a lungul coastei și care, din păcate, a devenit o cărare pentru excursioniști pe unde aproape nu mai ai loc să treci, într-unul din intrândurile unde drumul coboară un pic și face o curbă, tăind un soi de vale, dar tot foarte sus, peste nivelul mării, acolo se-aținea, pe o buză stâncoasă alcătuind un fel de grotă în linie dreaptă, nu prea adâncă, păzitorul locului. Un cotoi, un cotoi tigrat obișnuit, dar tolănit în postura cea mai nobilă și mai semeață: adică ceea ce în postura felină prin excelență se leagă de un a-deveni-sfinx instantaneu și spontan. Nu – așa cred –, un cotoi sălbatic, ci mai degrabă un cotoi „vagabond” și, de fapt, cum era lesne de dedus din prezența unor farfurii și străchini, un cotoi întreținut de comuna din vecinătate, deci un soi, cel puțin din punct de vedere funcțional, de păzitor, ori de divinitate tutelară; pusă pe o cutie-pușculiță înșurubată de-o masă, ea însăși înșurubată în pământ, o tăbliță lămurea, de altminteri, cum se cade situația, cerându-le turiștilor care treceau pe cărare să nu dea nimic de mâncare la pisici (drept e că se aflau mai multe pe-acolo), ci să se mulțumească, dacă doreau, să contribuie la hrănirea lor strecurând o monedă în fantă.

Or, din toate astea se degaja, începând cu prezența de sihastru, de rege sihăstrit, a cotoiului pe care l-am văzut mai întâi, o atmosferă nu stranie, ci în mod straniu familiară, deși îndepărtată – cea, poate, a unei foarte vechi amintiri a ceva sacru deloc stingheritor, ci discret, abia mai simțit decât o aromă de hățișuri mediteraneene, abia mai accentuat decât o modulație ușoară: tot un gând, și nu un gând „la” pisici ori la vreo putere ale cărei reprezentante ar fi pe pământ, ci un gând trimis de ele, colaborând cu ele, cu lucrul pe care una dintre ele, în orice caz, îl făcea concret, adică lucrul pe care nu-l pot numi altfel decât legitimitate: lucrul care între un teritoriu și o existență ar alcătui spațiul unei suveranități, un spațiu căruia orice observator de pisici, fie și într-un apartament, știe să-i identifice pe loc esența și să-i măsoare însemnătatea, iar atunci e ca și cum ai lua cunoștință, cu ochii, de hăul fără fund ce desparte toate făpturile, hău care-i, totuși, și izvorul unei prietenii sacre, cum par, deci, s-o știe localnicii din Vernazza. Un spațiu care nu trebuie tulburat în niciun chip: în clipa când un turist bine intenționat se apropie de el ca să-l mângâie, cotoiul se ridică și dispăru.

În românește de Anca-Domnica Ilea, după „Le versant animal” de Jean-Christophe Bailly, Bayard, 2007, 2024