Poeme de Gérard de Nerval (I)

El desdichado

Sunt tenebrosul, văduv, mereu neconsolat
Senior peste-Acvitanii, cu turnul în surpare;
Unica-mi stea e moartă, pe alăută-i dat
Să port Melancolia cu al ei negru soare.

În noaptea din morminte, tu, cea consolatoare,
Redă-mi un ţărm italic, în mări de-azur scăldat,
Şi floarea ce-mi plăcuse, leac inimii amare,
O boltă unde roza cu viţa s-a legat.

Amor sunt? Sau sunt Phoebus? Sunt Lusignan, Biron?
Mi-e fruntea de-al Reginei sărut împurpurată.
Am stat în grota unde sirenele înoată.

Şi-am fost, în două rânduri, trecut peste-Acheron,
Făcând să sune orfic, pe rând, din lira mea,
Şi un suspin de sfântă şi-un râs de zână rea.

Myrtho

Visez la tine, Myrtho, divină vrăjitoare,
La mândrul Posilippe, lucind de focuri mii,
La fruntea ta scăldată-n lumini de miazăzi,
La strugurele negru din pleata-ţi lucitoare,

Din cupa ta băut-am beţia cu-nfocare,
Din fulgerul ce-n ochiu-ţi strălucitor sclipi,
Când în genunchi căzusem, pe Iac spre a-l slăvi,
Căci sunt menit de Muză elin dintru născare.

Eu ştiu de ce vulcanul s-a reaprins: adese
Prin lavele-i sleite piciorul ţi-a trecut
Şi-atunci s-a pus cenuşa pe zare-n straturi dese.

De când ţi-a spart Normandul toţi idolii de lut,
Sub pomul lui Vergiliu, sub laurul tăcut,
Hortensia cea pală cu mirtul se-ntreţese.

Horus

Knef, zeul, prinse lumea s-o zguduie hapsân.
Atunci din patu-i Isis, maternă prin natură,
Sculându-se, spre soţu-i a arătat cu ură
Şi-n ochiul ei fu focul mâniei iar stăpân.

Vedeţi cum moare, zise, acest mehenghi bătrân
Întregul frig al iernii l-a adunat în gură,
El şchioapă de picioare, e laş la uitătură,
Este al iernii rege, vulcanilor li-I zân.

Iar vulturul se duse! Nou spirit vine-n taină.
M-am îmbrăcat în cinstea-i cu a Cybelei haină…
E-un prunc iubit de Hermes şi-Osiris mai dihai.

Fugi apoi zeiţa în luntrea-i aurită,
Lăsându-ne în mare imaginea-i slăvită,
Şi se aprinse cerul sub al lui Iris strai.

Anteros

Mă-ntrebi despre mânia ce-mi face-atâta chiu,
De ce îmi este încă cerbicea neplecată;
E că Anteu fusese al spiţei mele tată,
Iar zeului ce-nvinse să-i fiu potrivnic ştiu.

Răzbunătoru-mi fuse duşman de timpuriu.
El m-a-nsemnat pe frunte, cu buza-i mâniată;
Sub a lui Abel faţă, de sânge, vai, pătată,
Adeseori port chipul lui Cain, purpuriu.

Iehova, cel din urmă învins de-a ta mânie,
Care din fund de iaduri striga ,,Ah,tiranie!”
A fost strămoşu-mi Belus sau tatăl meu, Dagon.

Ei m-au trecut Cocytul, cu apele-i clocite
Şi ca s-o apăr bine pe mama-Amalecyte
Pun la picioru-i dinţii străvechiului dragon.

Delfica

Cunoşti tu oare, Dafne, romanţa cea fanată,
Ce, pe sub mirţi, sub lauri, măslini cu rod bogat,
Sub sicomori, sub sălcii cu frunza-n tremurat
E luată de la capăt, odată şi-ncă-o dată?

Mai recunoşti tu templul cu vastă colonadă,
Lămâia-n care dinţii tăi albi s-au imprimat
Şi peştera fatală, pe unde şi-a culcat
Dragonu-nvins în luptă sămânţa blestemată?

Vor reveni toţi zeii pe care-i plângi cu foc
Şi zilele antice vor reveni la loc,
Profetică, străbate pământu-o adiere;

Sibila încă totuşi, cu chipul ei latin,
Mai doarme pe sub arcul zidit de Constantin
Şi-n ordine stau încă porticele severe.

Artemis

A treisprezecea vine, dar încă e cea primă
Şi-i unică în toate, sau ceasu-i fericit;
Să fii tu oare prima sau ultima, regină?
Tu, rege-ai fost unicul sau ultimu-i iubit?

Daţi celei iubitoare iubirea-vă deplină;
De cea cândva iubită sunt încă îndrăgit;
E moartea sau e moarta? O, chin, încânt vrăjit!
Iar roza ei, din mână, e nalba de grădină.

O, sfântă ce în Neapol reverşi din mâini scântei,
Tu, roză peste care-i Gudula suverană,
În cerurile vide să-ţi afli crucea vrei?

Cădeţi, ah, roze albe, îi insultaţi pe zei,
Cădeţi, fantome albe, din cerurile-n flamă.
E Sfânta din abisuri mai sfântă-n ochii mei.

Fotografie a lui Gérard de Nerval de Nadar

Poeme din volumul „Les Chimères”/„Himerele” (1854)