Pretty Young Girl (II)

***

Eu cu Burghezu’ stăm geam în geam. Blocurile în care locuim sunt unite și practic alcătuiesc un singur imobil lung, cu multe scări. Apartamentele noastre, situate la parter, formează un fel de graniță. De la mine începe N9, de la el U6. Camerele în care dormim dau în spatele blocului. Ne-am făcut și un sistem de comunicație pentru situații de urgență, din două fire de sârmă și două galene pe care le-a șmanglit Piticu’ de la ta-su.

M-am dus la mine și am deschis geamul. La Burghezu’ era lumina stinsă, dar de jos, din grădină, se auzea o discuție în șoaptă. Era Zăpadă cu Cerchezu’, doi tovarăși de-ai lui Piticu’.

— Burghezule, întreabă ăla dacă mai vii cu Nanu pe la el.

— Nu mai venim, Nanu e praf.

— Cine e praf, bă? am sărit eu de colo.

— Ce faci, Nanu, te-ai trezit?

— Da, bă. Da’ Piticu’ ăla pervers unde e?

— E acasă.

— A venit aia?

— Nu, că a avut alt aranjament, cu niște negri din Grozăvești. O umple ăia de valută, a dracu’ grasă, ce noroc are…

— Și el ce face acum, de ce v-a trimis pe voi?

— Păi, zice că dă bairam. A luat bere, potol. Veniți?

— Cu banii noștri… să-l sparg la bot!

— Și cine mai vine? întrebă Burghezu’.

— Păi, eu, Cerchez, poate trece și Lupu cu niște gagici. Mi-a zis că dacă nu veniți, să-i dai banda cu Bad Boys Blue.

— Nu pot bă. Se trezește maică-mea. Și nu vreau să știe că am băut.

— Bine, atunci sări cu banda!

— Bătrâne, hai să vedem cum e, i-am propus eu lui Burghezu’. Uite, stăm până pe la doișpe și dacă e nasol, ne cărăm. E sâmbătă noaptea, ce naiba!

Când am intrat în scară m-a lovit iar mirosul ăla greu, dar de data asta era amestecat cu un iz de Farmec 16 care se oprea fix în dreptul ușii lui Piticu’. Dinăuntru se auzea înăbușit Living nextdoorto Alice, iar când ușa s-a deschis, am văzut că era full. Se dansa blues, iar la refren, toți urlau la unison: Alice, whothefuckis Alice!

Globul disco, improvizat din cioburi mici de oglindă lipite pe o planisferă școlară, se învârtea lent, aruncând cerculețe albe peste chipul lui Dolănescu, peste goblenurile de pe pereții sufrageriei și peste fețele transpirate ale invitaților.

Eu și Burghezu’ suntem o apariție insolită la petreceri. Ne place să ne îmbrăcăm altfel decât restul lumii. E al naibii de greu să găsești ținute extravagante. Hainele, oricât de colorate ar fi, au o tentă spălăcită și tristă. Noifacem o notă aparte. Improvizăm, fie cu o bască à la MilliVanilli, fie cu niște bocanci militari sau o cravată peste un tricou cu mânecă scurtă. Suntem primiți, de fiecare dată, cu urale. Se strâng toți în jurul nostru, suntem populari.

Nu și acum. De data asta, toți ne privesc ca pe niște măscărici. În scurt timp începe miștoul. Marinică, zis Pișcot, un pitic cu capul mare și ochi bulbucați, e capul răutăților. Un fel de strămoș al stand-up-ului cu glume nesărate. Se apropie de noi, își pleacă capul într-o parte și ne privește ca pe niște exponate stranii, pe care nu le poate înțelege. Apoi zice:

— Voi sunteți bulangii? Vă ardeți la rozetă?

Adevărul e că mulți ne suspectau că am fi pe invers, inclusiv mama lui Burghezu’, care era serios îngrijorată și așa, în glumă, i-ar fi zis odată lui Burghezu’: Florin, tu și cu Nanu, nu aveți și voi o prietenă?

— Ia uitați-vă fraților, ăștia-s dați cu creion la ochi! striga Pișcotu’, ațâțându-i pe cei care se opriseră din dansat și făcuseră o roată în jurul nostru.

— Ce sunteți voi, bă, roakeri sau panchiști? Câte kile au bocancii ăia? Să moară mămicuța mea, ăștia n-au terminat încă armata. Alo, hai liberare!

Răspunsul nostru la asemenea atacuri era, de fiecare dată pașnic și eficient. Am început să dansăm break-dance, iar cei prezenți priveau uimiți cum ne rupeam în figuri.

Gagicuțele se apropiaseră și ne sorbeau din ochi. Știam însă că nu erau singure, iar noi ne potriveam ca nuca în perete. Pișcot s-a dus la Piticu’ și i-a zis:

— Băi, Piticule, schimbă-n pula mea muzica asta de bulangii! Uite, am adus eu o bandă. Pune-o pe asta, trăiți-ar! „Trenul vieții” și „Se mărită Mona”. Asta-i muzică,pralea, nu lăbărelid’aleade nu înțelegi ce zice.

Un gând fugar mă făcu să zâmbesc: cum naiba de erau numai pitici în blocul ăla? Era clar. M-am uitat la Burghezu’ și ne-am înțeles din priviri. Era timpul s-o tăiem.

***

Se făcuse ora două. Răcoarea de afară ne alungase un pic din oboseală acumulată. Greierii se auzeau parcă din asfalt, de peste tot. În urechi îmi răsuna încă refrenul ăla imbecil:

Aoleu, ce să mă fac, Doamne, eu

Se mărită Mona mea

Nu știu, Doamne, ce-i cu ea…

— Pe unde o luăm, bătrâne? Să nu dăm de urâții ăia, l-am avertizat eu.

— Hai să ocolim prin spate, propuse Burghezu’. Filiașii se strâng la bara de covoare. Ultima oară când i-am văzut, o ardeau pe la Termocentrală.

— Dă-i, bă, în căcat, las’ că n-avem noi ghinionul ăsta, l-am încurajat eu. Auzi, vrei să mergem acasă? Ziceam să ne mai plimbăm un pic, că e răcoare și mai povestim una, alta, ce spui? Apropo, știi, acum câteva seri, la Lanțuri, l-am văzut pe unu’absolut sinistru. Un pitic crăcănat, cu greu îi puteai ghici vârsta. Îi dădeai douăzeci de ani, da’ la fel de bine ar fi putut avea și patruzeci. Era într-un grup de jmecheri, puși pe scandal. Băi, omule, avea fața aia care nu anunță nimic bun. Hidoșenie, ce mai…

—Taci, Nanule! Ce se aude?

— Unde? Nu aud nimic!

— Taci un pic! Vino încoace, după garaje. Auzi?

În spatele ușilor mari de tablă galvanizată, garajele dintre blocuri adăposteau o ghildă inedită,jokey cluburi de mahalacareofereau bărbaților un spațiu al lor unde scăpau de neveste și beau bere și vorbeaudespre fotbal sau femei. Între construcțiile scunde de beton erau căcați fosilizați și mirosea a pișat.

Ușa unui garaj era întredeschisă și de acolo se auzea un fel de icnet, ca și cum cineva ar fi fost legat la gură și ar încerca să țipeprin cârpe.

— Ce facem, bătrâne? întrebă Burghezu’.

— Hai să vedem cine e, i-am răspuns eu, ezitant.

Ne-am apropiat încet, cu băgare de seamă. Un singur bec chior era pe alee și totul plutea într-o lumină lăptoasă. Prin deschizătură am putut zări o siluetă așezată pe un scăunel. Un bărbat legat la mâini și picioare încerca din răsputeri să se elibereze. S-a uitat la noi cu o privire îngrozită. Era domnul Sălăjan. L-am ridicat de brațe și l-am scos din garaj, mai mult pe brânci. După câțiva pași împleticiți a căzut în genunchi. I-am dezlegat cordonul de telefon cu care era legat de picioare și în acel moment a început să se zbată, după care a luat-o bezmetic la fugă, dispărând în noapte.

—Ia veniți bă-ncoa’, ne-am auzit strigați dinspre garaje.

Când ne-am întors, am paralizat. Becul murdar lumina fața tăiată a lui Filiași. Cu el mai erau doi bărbați, unul înalt și unul pitic. Nu mai aveam timp să fugim. Erau prea aproape. Ne văzuseră și eram deja „fotografiați”. Se spune că odată ce ai apucat să-l privești în ochi, ești mâncat. Era de rău. Ne-am apropiat șovăind, încercând să nu arătăm cât de îngroziți eram.

— Băi, ce căutați aici? Voi i-ați dat drumul lu’ sandilăul ăla?

— Nu Filică, noi venim de la Piticu’ de la bairam. Ce sandilău?

— De unde mă știi tu, pe mine, băi săracule?, se încruntă Filiași, mirat că îi spusesem pe nume.

— Păi, cum să nu te știm, ești mare barosan, toți te cunosc în cartier.

— Și ia zi băi husene, la care bairam ziceai că ați fost?

— La Ciurea Piticu’, i-am răspuns, întrezărind o scăpare.

— Aha. Și avem și noi loc acolo? Ia zi, ne lipim și noi? E ceva pizde? Se interesă Filiași.

— Sunt alea din bloc de la Piticu’, răspunse Burghezu’. Nasoale. Nu merită.

— Ia uite, ai prins și tu glas. Tu cine mai ești? Ți-am dat eu voie la vorbitor? Și în următoarea clipă, ăla înaltîi arse lui Burghezu’ o palmă peste față.

— Băi Castel, ți-am dat eu voie să dai în el? Iartă-l, te rog eu, ție cum îți zice?

— Burghezu’, adică, Florin, răspunse amicul meu, ținându-se de falcă.

— Auzi, mă, Burghezule, ia uită-te un pic la mine, mo, haladitule, ești făcut la ochi? Ești pârțar?Aaaa, ia hai mo, intrați aici. Hai, în garaj, hasmoro car! Închide Jeane ușa aia! Ia să vă aud, de ce i-ați dat drumu’ lu nebunu’, ăăă? Acum, cui mai dau eu clanță? Aud?

— Filiași, trăiască neamu’ tău, habar n-am de cine zici! îl imploră Burghezu’.

— Băi, mucles! Voi îl știți pe Urechilă? Ia dă-te,mo, încoace. Știți de ce i se spune așa? zise Filiași. Ia zi-le, Castel, trăiți-ar mă-ta, de ce-i zice lu’ ăsta Urechilă?

— Halește urechi pă grătar, rânji Castel.

— Și uite, și tu le ai cam mari, nu cred că scapi!, râse Filiași.

Cel care era poreclit Urechilă semăna incredibil de bine cu piticul hidos pe care îl văzusem la Lanțuri, acum câteva zile. Se căută în buzunare, scoase ceva pe care îl ascunse în pumn. Apoi duse mâinile la spate, veni lângă mine și spuse:

— Stânga sau dreapta?

— Nu știu, dreapta, i-am răspuns eu, neîncrezător.

— Ai ghicit! Bravo!

Întinse mâna și îmi puse în palmă o chestie moale, ca un cauciuc. Era o ureche. O ureche de om. Am scuturat mâna îngrozit, iar urechea a căzut pe jos. Mi-a trecut prin minte că ar putea fi urechea domnului Sălăjan.

—Ce faci bă, căcat pansat? Ești cam neatent. Mi-ai dat friptura pe jos?

M-am aplecat să o ridic dar nu am apucat, căci Urechilă mă lovi cu bocancul în gură.

—Las-o acolo! Sau poate vrei să o mănânci tu?

—Filică, trăiți-ar familia, te rog mult, lasă-ne să plecăm, suntem tovarăși cu Lupu, stăm pe scară cu el. Uite, dacă vrei, îți aducem rația de zahăr și ulei. Pe toată luna, încercă o ultimă propunere prietenul meu.

Se pare că Dumnezeu a fost cu noi și i-a trimis lui Burghezu’ acel gând salvator. Filiași a ridicat capul, a rânjit strâmb a plăcere, și a decretat:

— Pe luna asta și pe aia care vine! Și tot așa până când o să moară Ceaușescu! Dacă mă trageți în piept, știu unde stați. Vă aștept și vă dau buzunare! Hai, ja acasă și aduceți marfa!

***

L-am aprovizionat două luni pe Filiași. Din a treia, a primit alt fel de mâncare, de la alți oameni mai puțin generoși. Vestea am auzit-o la Lanțuri. A zburat la început ușor, deasupra capetelor noastre, ca un vânticel domol de toamnă, cu frânturi de cuvinte: Filiași, șapte ani, Jilava. Apoi din ce în ce mai clar, prin întrebări directe: L-au ridicat? E la pârnaie? Cât? Șapte ani. Iar confirmarea ne-a adus-o Piticu’ cu lux de amănunte. Plus o propunere:

— Băieți, veniți duminică pe la mine, că vine grasa aia. Și Nanule, adu și tu banda aia cu Pretty Young Girl!