„Prietenii” de Julio Cortázar

În jocul ăla totul era musai să se petreacă la iuţeală. Când Număru’ Unu hotărî că Romero trebuia lichidat şi că Număru’ Trei avea să se ocupe de asta, Beltrán primi înştiinţarea câteva minute mai târziu. Cu calm, dar fără să piardă o clipită, ieşi din cafeneaua Corrientes y Libertad şi sui într-un taxi. Pe când se îmbăia în apartamentul lui, ascultând buletinul de ştiri, îşi aminti că ultima oară îl văzuse pe Romero la San Isidro, într-o zi nenorocoasă pentru curse. La vremea aceea Romero era un oarecare Romero, iar el un Beltrán oarecare; prieteni buni înainte ca viaţa să-i fi împins pe căi atât de diferite. Zâmbi aproape fără voie, gândindu-se la mutra pe care avea s-o facă Romero dând din nou ochii cu el, dar mutra lui Romero n-avea nici o însemnătate, trebuia în schimb să se gândească pe-ndelete la problema cafenelei şi-a mașinii. Bizar că Numărului Unu îi dăduse prin minte să dispună uciderea lui Romero la cafeneaua Cochabamba y Piedras, chiar la ceasul ăla; mai ştii, dacă era să dea crezare anumitor zvonuri, Număru’ Unu începuse să cam ruginească. Oricum, stupiditatea ordinului îi oferea un avantaj: putea să-și scoată mașina din garaj, s-o parcheze cu motorul în funcțiune la doi paşi de Cochabamba şi s-aştepte acolo până ce Romero va veni ca totdeauna să-şi întâlnească prietenii către şapte seara. Dacă totul mergea strună avea să evite ca Romero să intre în cafenea, şi în acelaşi timp ca lumea din cafenea să-i vadă ori să-i bănuiască intervenţia. Era o chestiune de noroc şi de calcul, un mic gest (pe care Romero nu se putea să nu-l vadă, era un adevărat linx), apoi să se piardă la vreme în circulaţia de pe stradă, dând colţul cu toată viteza. Dacă amândoi făceau toate cum se cuvenea – iar Beltrán era la fel de sigur de Romero ca de sine însuşi – totul avea să se termine într-o clipită. Îi veni din nou să zâmbească gândindu-se la mutra Numărului Unu când mai târziu, suficient de mai târziu, avea să-l sune de la vreun telefon public ca să-l informeze de cele-ntâmplate.

Citește și „Nu-i din vina nimănui” de Julio Cortázar

Îmbrăcându-se pe-ndelete, își isprăvi pachetul de ţigări şi se privi o clipă în oglindă. Apoi scoase un alt pachet din sertar şi, înainte de-a stinge luminile, verifică dacă totul era în ordine. Pârliţii ăia de la garaj îi îngrijeau Fordul ca pe ochii din cap. Coborî prin Chacabuco, pe-ndelete, şi la şapte fără zece se parcă la câţiva metri de intrarea cafenelei, după ce dăduse de două ori ocol cvartalului aşteptând ca un camion de distribuţie să-i lase locul liber. De-acolo de unde se afla era imposibil ca lumea din cafenea să-l vadă. Din când în când apăsa niţeluş pe accelerator ca să păstreze motorul încălzit; n-avea chef să fumeze, dar îşi simţea gura uscată şi asta-l scotea din sărite.

La şapte fără cinci îl zări pe Romero sosind pe trotuarul de vizavi; îl recunoscu pe dată după şapca gri şi după geanta în bandulieră. Azvârlind o privire spre vitrina cafenelei, calculă cam cât îi mai trebuia ca să traverseze strada şi să urce pe trotuar. Exact în clipa aia, Beltrán demară şi-şi scoase braţul pe geam. După cum prevăzuse, Romero îl zări şi se opri, surprins. Primul glonte îl izbi între ochi, apoi Beltrán trase în mormanul care se năruia. Fordul ţâşni în diagonală, depăşind cu măiestrie un tramvai, apoi viră prin Tacuarí. Pe când conducea fără grabă, Număru’ Trei cugetă că ultima imagine întrezărită de Romero fusese cea a unui oarecare Beltrán, un prieten din alte vremuri de la hipodrom.

În româneşte de Anca-Domnica ILEA, după „Los amigos” (din volumul „Final del juego”, 1956)

Sursa foto aici