„Rădăcinile cerului” de Romain Gary (fragment)

La Editura Humanitas Fiction, în Colecția „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu, a apărut romanul „Rădăcinile cerului” de Romain Gary (traducere din franceză de Daniel Nicolescu).

Monumentalul roman al lui Romain Gary, impregnat de un umanism profund, a primit în 1956 Premiul Goncourt și a fost ecranizat în 1958 de John Huston, avându-i în distribuție pe Trevor Howard, Juliette Gréco, Errol Flynn și Orson Welles.

La ora crepusculului imperiilor coloniale, când popoarele încearcă să-și câștige libertatea și să traseze granițe, Africa este un butoi cu pulbere. Franța vrea să-și mențină cu orice preț dominația, iar insurgenții strâng rândurile, fiecare tabără cunoscându-și inamicul. Însă între imaginarele linii de front ale acestui conflict încă subteran apare un personaj unic, care perturbă fragilul statu quo. Din vocile celor ce l-au cunoscut (adepți sau inamici), din rapoartele autorităților coloniale și relatările rebelilor, se țese o poveste incredibilă, al cărei protagonist, francezul Morel, erou al Rezistenței, supraviețuitor al lagărelor germane, capătă, în peisajul magnificei savane africane, fațete contradictorii. Erou și om de acțiune? Don Quijote? Aventurier calculat? Marionetă a mișcărilor politice de eliberare? Ecoterorist avant la lettre? Cine este acest bărbat care luptă, mai întâi cu vorba, și apoi cu arma în mână, împotriva cruzimii vânătorilor – fie ei europeni sau băștinași – și care îi adună în jurul lui, asemenea unei figuri cristice, pe dezmoșteniții sorții și ai Istoriei, precum și pe nelipsiții trădători?

De la publicarea acestei cărți, lucrurile nu s-au schimbat deloc: popoarele sunt în continuare controlate în numele dreptului popoarelor la autodeterminare. Trezirea conștiinței «ecologice» se lovește ea însăși de ceea ce aș numi inumanul omenescului. Acum, în momentul în care scriu, 1200 de elefanți tocmai au fost masacrați în Zimbabwe pentru ocrotirea habitatului altor specii: este aici o contradicție fundamentală pe care nici o gândire, nici o religie nu au izbutit s-o lămurească.

Romain Gary, 1980

„Vizionar, Romain Gary înțelege că ecologia este, în primul rând, o încercare de salvgardare a frumuseții lumii. […] În paginile acestui roman impresionant regăsim extraordinara putere de seducție a scriitorului, capacitatea lui de a imagina povești îndrăznețe.“

Le Figaro

Romain Gary

Rădăcinile cerului (fragment)

Minna nu ştia dacă e o sfârşeală vremelnică, datorată febrei şi oboselii, sau dacă era ceva mai serios, un adevăr care o copleşea în sfârşit pentru că nu mai avea curajul şi tăria să i se opună. Uneori, singurul lucru care conta era ca Morel s-⁠o ia pe după umeri, să-⁠i mângâie faţa, s-⁠o strângă la piept. Atunci, totul din jur înceta să existe. Era doar o oboseală trecătoare, ştia sigur, o sete de tandreţe, pricinuită de slăbiciunea ei fizică, o simplă nevoie de odihnă. A continuat să nege cu înverşunare acest adevăr şi în timpul procesului, când toată lumea refuza să înţeleagă cum de putea femeia aceea să fie acolo pe cont propriu, cum de putea, şi ea, să creadă în ceva, cum de putea să apere, cu atâta încăpăţânare şi fidelitate, acea marjă de omenie în care să încapă până şi elefanţii. Ideea îi făcea să râdă, iar preşedintele însuşi, purtând pince-⁠nez şi arborând o severitate morocănoasă, a părut deodată hâtru şi amuzat. În ciuda pielii lui ofilite, reuşise totuşi să-⁠şi construiască aerul unui domn care trăise îndeajuns ca să cunoască bine femeile şi chiar fetele, precum şi motivele, mereu aceleaşi, care le îmboldeau.

— Hai, încercaţi să ne spuneţi acum adevărul… La început, aţi pretins că, atunci când v-⁠aţi dus la Morel – cu arme şi muniţie, să nu uităm – aveaţi un singur gând: să-⁠l convingeţi să se predea. Acum, aţi mărturisit de bunăvoie că aţi rămas cu el ca să-⁠l sprijiniţi în activitatea teroristă. Dacă ne-⁠aţi minţit, recunoaşteţi acum, Curtea va ţine seamă…

— N-⁠am minţit. La Fort Lamy, toţi spuneau că detestă oamenii, că era un disperat, un mizantrop… Am crezut că e adevărat… Că e foarte nefericit… Foarte… Foarte singur… Şi că aş putea, cine ştie…

— Să-⁠l faceţi să-⁠şi schimbe părerea?

— Da.

— Eraţi îndrăgostită d el?

— Nu-⁠i vorba de asta… N-⁠are nici o legătură…

— Vă era… ca să zicem aşa, simpatic?

— Da.

— Şi n-⁠aţi mai încercat să-⁠l faceţi să se răzgândească?

— Nu era adevărat ce spunea lumea. El nu era deloc aşa…

— Nu era aşa?

— Nu era disperat. Nu detesta oamenii câtuşi de puţin… Dimpotrivă, avea încredere în ei, râdea mult, era vesel… Iubea viaţa şi natura şi…

— Şi elefanţii, presupun…

Minna n-⁠a zis nimic, dar zâmbetul ei abia schiţat era un răspuns.

— Aşadar aţi rămas pur şi simplu cu el?

Părea să nu-⁠l fi auzit. Privirea, zâmbetul ei nu erau acolo, vorbea grăbit.

— N-⁠a fost niciodată descurajat, nici măcar de eşecul conferinţei. A spus imediat că va urma o alta şi că se vor lua măsurile de ocrotire cuvenite. Acţiunile trebuiau însă continuate, pentru că lucrurile astea nu se fac de la sine, trebuie întotdeauna să lupţi ca să le obţii, din cauza inerţiei generale şi, mai ales, pentru că oamenii au nevoie să fie îmbărbătaţi şi informaţi. Iată de ce era atât de important pentru el să continue. Voia să demonstreze că se poate, să trezească oamenii, să-⁠i împiedice să creadă mereu doar în ce-⁠i mai rău şi să aibă impresia că nu e nimic de făcut, câtă vreme era de ajuns să nu se lase demobilizaţi.

În acel moment, a avut loc în sală un mic incident: Haas, care-⁠şi părăsise stufărişul din Ciad special pentru această ocazie, a părut atât de mulţumit şi de triumfător la ideea că Morel nu renunţase niciodată să apere elefanţii şi că, dimpotrivă, era hotărât să ducă lupta până la capăt, încât s-⁠a ridicat în picioare şi a început să izbească puternic cu pumnul drept în căuşul mâinii stângi, strigând „bravo!“, ceea ce a atras imediat scoaterea lui din sală. (Cu toate acestea, Haas capturase, în urmă cu opt zile, trei pui de elefant pentru grădina zoologică din Tadensee.) Aproape de uşă, Sandro, camionagiul, nu izbutea să-⁠şi bage în cap că era vorba despre aceeaşi tânără cu care se culcase cu optsprezece luni înainte. Situaţia îl enerva şi îl cobora în propriii ochi, fără să ştie de ce. Avea impresia ciudată că-⁠i scăpase ceva pe drum. Se simţea cu atât mai stânjenit cu cât se îmbrăcase special pentru acest prilej, fiindcă toată lumea ştia că se culcase cu ea şi se aştepta să fie cu ochii pe el. Nimeni, însă, nu-⁠i dăduse nici cea mai mică atenţie de la începutul procesului, lăsându-⁠i impresia că n-⁠a existat niciodată.

— Prin urmare, v-⁠aţi răzgândit şi aţi hotărât să-⁠l ajutaţi?

— N-⁠aveam cum să-⁠l ajut, ba chiar îl incomodam… Eram o povară… Voiam să rămân cu el până la capăt.

— Ştiaţi că putea fi arestat în orice clipă?

— Da… Ni se spusese la Gola că pe drumul nostru se afla un detaşament militar care venea spre noi din direcţia Oulé.

— Cu toate astea, aţi rămas cu el?

— Da.

— Eraţi îndrăgostită de el?

— Nu are nici o legătură.

— Eraţi amanta lui?

— V-⁠am zis că n-⁠are nici o legătură, a strigat Minna.

— De fapt, îi eraţi devotată… cu trup şi suflet?

— Da.

Preşedintele a lăsat să treacă o clipă.

— E adevărat ce scriu ziarele? Anume că aveţi intenţia, la sfârşitul procesului… asta-⁠i formula pe care o folosesc acolo… să vă căsătoriţi cu maiorul Forsythe?

Forsythe şi-⁠a ridicat puţin capul.

— Da.

— Şi totuşi aveaţi nişte sentimente atât de profunde faţă de Morel, încât n-⁠aţi şovăit să rămâneţi cu el, deşi eraţi aproape sigură că va fi arestat?

— Da.

Fields ştia prea bine unde voia să ajungă respectabilul magistrat. Ştia în ce notă voia să-⁠şi încheie interogatoriul. Încă de la început, acesta fusese climatul pe care dorise să-⁠l creeze în jurul afacerii. Voia să demonstreze că era vorba despre un grup de nihilişti, de anarhişti, lipsiţi de un ţel anume, lipsiţi de principii, de morală, de credinţă, şi că ea era o fată ca oricare dintre acelea pe care le găseşti la remorca bandelor de aventurieri, culcându-⁠se ba cu unul, ba cu altul, de la şef la adjunct, în funcţie de împrejurări. La început, Fields fusese la un pas să facă aceeaşi greşeală: aşadar îi era peste mână să se indigneze. Totuşi, avea un chef nebun să se ridice şi să-⁠i tragă un pumn sănătos în mutră onorabilului. În condiţii normale, s-⁠ar fi mărginit să-⁠i facă o fotografie. Dar cum nu avea aparatul la el, îi era foarte greu să se apere.

— Vi se pare firesc?

L-⁠a cercetat pe magistrat oarecum curioasă, a stat o clipă pe gânduri, apoi, cu un fel de amabilitate, ca atunci când încerci să ajuţi pe cineva aflat în dificultate:

— Eu şi maiorul Forsythe avem nişte… amintiri împreună…

Fără îndoială, dorise să spună „comune“.

— Nişte amintiri care sunt foarte puternice… aşa că vom continua împreună să… să…

A tăcut.

— Să apăraţi elefanţii, bănuiesc! a spus preşedintele, sardonic.

Fragment din „Rădăcinile cerului” de Romain Gary, traducere din franceză de Daniel Nicolescu, colecția „Raftul Denisei”, Humanitas Fiction, București, 2022

Scriitor (romancier, eseist, autor de memorii), aviator, diplomat, regizor, scenarist, Romain Gary, pe numele adevărat Roman Kacew, s-a născut pe 8 mai 1914 la Vilnius într-o familie evreiască și a crescut la Varșovia, unde mama sa l-a botezat catolic. În 1928 s-a stabilit în Franța. A studiat dreptul la Aix-en-Provence și Paris. În timpul războiului, când și-a luat numele de Gary, a fost pilot în Forțele Aeriene Franceze Libere, primind ulterior multe medalii și distincții, printre care titlul de Comandor al Legiunii de Onoare. L-a întâlnit pe generalul de Gaulle în 1940 la Londra și a rămas toată viața un admirator al acestuia. După război, cariera de diplomat avea să-l poarte la Sofia, Berna, New York, Londra, Los Angeles. S-a căsătorit în 1945 cu jurnalista britanică Lesley Blanch, de care a divorțat în 1963. Numit consul general la Los Angeles, a întâlnit-o pe actrița Jean Seberg, cu care s-a căsătorit în 1963, a avut un fiu și de care a divorțat în 1970. Pe 2 decembrie 1980, la un an după ce aceasta s-a sinucis, Romain Gary s-a împușcat. Este singurul scriitor care a primit de două ori Premiul Goncourt, mai întâi ca Gary, apoi ca Émile Ajar (identitatea lui Ajar s-a aflat abia după moartea autorului). Opera vastă, eterogenă semnată Gary se întinde pe mai mult de patru decenii. Dintre romanele sale menționăm: Educație europeană (Éducation européenne, 1945; Humanitas Fiction, 2020), Marele vestiar (Le grand vestiaire, 1948; Humanitas Fiction, 2021), Rădăcinile cerului (Les racines du ciel, 1956; Humanitas Fiction, 2022), distins cu Premiul Goncourt, Promisiunea zorilor (La promesse de l’aube, 1960; Humanitas Fiction, 2018), Les oiseaux vont mourir au Pérou (1962), Lady L. (Lady L., 1963; Humanitas Fiction, 2021), La tête coupable (1968), Dincolo de limita aceasta biletul își pierde valabilitatea (Au-delà de cette limite votre ticket n’est plus valable, 1975; Humanitas Fiction, 2019), Clar de femeie (Clair de femme, 1977; Humanitas Fiction, 2017), Zmeie de hârtie (Les cerfs-volants, 1980; Humanitas Fiction, 2019) etc. Sub pseudonimul Émile Ajar au apărut Gros Câlin (1974), La vie devant soi (1975, Premiul Goncourt), Pseudo (1976), L’angoisse du roi Salomon (1979).