„Să ningă peste noi cu miei doar astăzi / Să ningă inima în noi / Noi niciodată nu am fost noroi / O spun şi mieii care ning pe noi / O, dulce, mult prea dulce tu, fecioară, / Care mi l-ai făcut pe lezus chiar din flori / Ce zici că ninge mieii peste noi / Ce zici că ninge mieii peste seară / Şi pe zăpadă că noi ningem amândoi.”
Marea poetă Ágnes Nemes Nagy zice undeva despre un vers că „e cel mai mare vers din literatura maghiară” și adaugă: „dar sunt multe versurile pe care le putem numi așa”. Așa zic și eu, că cea mai mare poezie de Paște din literatura română este Să ningă peste noi de Nichita Stănescu. Poate pentru că sunt atît de albi mieii ăștia care se aștern toată seara, și în toată lumea de fapt. Poate pentru că poezia spune „Iezus”, ceea ce e atît de diferit de literarul (și puțin contrafăcutul) Iisus. Poate pentru că e atît de natural adusă din condei, de parcă și versurile ar cădea peste noi ca mieii. Poate pentru că mieii sunt jertfele Paștelui. Și poate, mai ales, pentru că naturalețea asta a poemului ni se transmite și nouă, chiar și astăzi, cînd abia ne mai scoatem capul din telefoanele mobile și din tablete, dar, totuși, sensibilitatea noastră mai rezonează cu începutul fără echivoc al incantației: „Să ningă peste noi cu miei doar astăzi”.
E Vinerea Mare și e soare, nu prea cred să fie ninsoare astăzi. Dar poezia nu e același lucru cu meteorologia, sau este o meteorologie foarte internă, care trece prin inimă și prin suflet. Ninge-te, Paște!
FOTO: Studii de Hans Holbein cel Tânăr
“Sa ninga peste noi..” este ultima creatie poetica a lui Nichita daruita lumii intr-o seara de decembrie ,mai precis pe 5 decembrie 1983.
Nichita iubea in mod deosebit iarna si zapezile aproape ca il vrajeau.
Intr-un astfel de moment a compus poemul ,nasterea lui Iisus fiind cosmic inclusa in puritatea ninsorii .
Ultima creatie a poetului a fost si un gest de dizidenta, neobservata de criticii romani si ignorata voit de confratii versificatori ai acestuia.