Și nimic nu trebuie scris (2)

Putea să se intituleze Și nimic nu trebuie scris (2), dar cum ar putea fi numai partea a doua, când sunt atâtea drumuri, atâtea plecări, și atâtea ocoluri, și atâtea întoarceri? Ar trebui poate să-i spun Insectar de imagini netrebuincioase. Patru zile m-am suspendat de la toate. M-am întors într-un text, nu al meu, am corectat corecturi, m-am enervat și am plâns și-am blestemat și apoi s-a făcut iarăși liniște, pentru o vreme. Ce-am mai văzut?

Un câine negru cu pete de foc, gonind pe bulevard cu o Eugenia în bot. Are zgardă roșie la gât, pare fugit dintr-un lanț. (Îmi amintesc de Heidi, care se întorsese în redacție cu un sul de brânză topită, ni l-a lăsat la picioare, bravo, fetiță. Îmi amintesc și de lanț. Îmi amintesc și de fugă.)

V-urile imense de păsări, probabil pescăruși, plutind rând pe rând spre apus. V-urile mici integrându-se treptat în v-uri mai mari, v-urile mari unindu-se într-un v unic, alcătuit din vreo sută de păsări și dispărând în depărtare, topindu-se-n forjă. Și iarăși stoluri venind dinspre est, o-uri agitate devenind u-uri, u-uri fluide devenind v-uri, v-urile unindu-se, crescând, dispărând. Același tipar repetându-se pe cer, într-o singură seară, pe 15 martie.

O talpă de pantof bărbătesc plutind pe apele șlefuite ale Dâmboviței, departe de pod.

Rățoiul dormind cu capul verde pe umăr.

Barca, întotdeauna legată la mal.

Perechea de grauri din iarbă. Una dintre păsări, mică, pestriță, alergând ca un struț, cu picioarele larg depărtate.

Cireșul japonez înflorit doar pe jumătate, jumătatea de pe partea cu soarele, și nici un telefon lângă el.

Coconul pufos al unui mugur uriaș de castan, în care odihnește bobocul cel verde – l-am fotografiat cu zoom mare, abia apoi l-am priceput și-am simțit c-am comis o indiscreție gravă, ca atunci când plecaseră părinții de-acasă și scotocisem în fundul bibliotecii, jos, după cărțile rușinoase, cu fotografii și desene – ce-mi trebuise?

Și toate ramurile negre, ca niște brațe descărnate ale copacilor înalți, plopi și castani, ce-or mai fi, proiectate pe cerul albastru al zilei, șoptind nu, șoptind nu, pe noi n-o să ne mai vezi multă vreme așa. Atâta frumusețe și moarte în contururile care vor dispărea pe sub frunze.

Și deodată reușești să nu te mai uiți. Înăuntru, povestea.

În plimbări, scrisul pare posibil. Povestea nouă, ca un balon plin cu apă care îți tremură în mâini – prea mare, prea greu, prea alunecos, periculos-jucăuș. Idee, planuri, structură. Știu că acum e de-ajuns o unghie neșlefuită ca să se-aleagă praful. La capătul fiecărui drum, când deschid ușa, sunt foarte atentă cu cheia, cu apăsatul întrerupătorului, cu propriul meu glas – să nu mi se spargă, să nu îmi dispară. E aici, și totuși încă n-am de unde să o apuc.

(Foto: VDN)