„Străin prin Europa” de Virgil Nemoianu (fragment)

Pe 6 iunie 2025, a plecat dintre noi eseistul și criticul literar Virgil Nemoianu. Între anii 1964 și 1975, a fost asistent și lector universitar în cadrul Departamentului de Engleză al Universității din București. În 1975 a luat hotărârea de a rămâne în America, unde a predat la Universitatea Catolică din Washington. De asemenea, a ținut cursuri sau conferințe în peste 50 de universități din America și Europa. Cărțile lui Virgil Nemoianu, intelectual fin, cu preocupări vaste, de la filosofie și religie până la teoria literaturii, consituie adevărate puncte de reper nu doar pentru studenții, doctoranzii sau cercetătorii din mediul filologic, ci și pentru cititorii interesați de literatură și de modul în care aceasta a fost influențată și a influențat, la rândul ei, lumea în care trăim. Câteva dintre volumele sale: „Surâsul abundenței. Cunoaștere lirică și modele ideologice în opera lui Ștefan Augustin Doinaș”, „Jocurile divinității. Gândire, libertate și religie la sfârșit de mileniu”, „România și liberalismele ei. Atracții și împotriviri”, „Îmblânzirea romantismului”¸ „Microarmonia. Dezvoltarea și utilizarea modelului idilic în literatură”. În ultimii ani, Editura Spandugino a reeditat, într-o excelentă condiție grafică, mare parte din opera lui Virgil Nemoianu. Vă invităm să citiți mai jos un scurt fragment din volumul „Străin prin Europa. Note de călătorie 1983-1992”, apărut într-o primă ediție în 2006, la Editura Institutul Cultural Român, și reeditat în 2015 de Editura Spandugino. (Literomania)

 

Trecerea cortinei (iunie 1992)

 

8 iunie 1992

Completă senzație de depeizare la București (câțiva ani mai târziu Matei C. avea să folosească spiritual și inspirat cuvântul „revenant” ˗ revenind, dar și „fantomatic” ˗ N. ULT.).

Când sosesc la aeroportul Otopeni din București am impresia că am ajuns la capătul pământului, la un soi de sfârșit: totul pare părăsit, terminat, iarba crește prin pavajul pistelor, autobuzele par rable, avioanele au elice. Oamenii sunt ponosiți, obosiți, neglijenți, au mișcări lente. Casele sunt scorojite, neîngrijite, sărăcăcioase, vegetație multă și lipsită de demnitate. Casa copilăriei are un aspect straniu, sfârșit și ruinat, strada abia dacă aș fi recunoscut-o. Grozav m-a descurajat aspectul lui Tăicuțu: umbra propriului eu, merge prin casă numai sprijinit, din scaun abia se poate ridica, vorbește cu greu din cauza danturii, nu mai citește (asta știam), chiar memoria îi e uneori dubioasă. Măicuța merge șchiopătând, mai târziu i se face un abces mare dentar în falcă. Pupu și Otilia sunt grași, dar foarte simpatici, vii, deștepți. Tanti s-a îngrășat, de asemeni, semănând acum frapant cu sora ei. Casa e oarecum curată („în cinstea mea”, mi se spune), au supraviețuit unele cărți, deși nu cele pe care mi le-aș fi dorit, de asemeni o „arhivă” cu scrisori etc. Foarte iubitor și agitat e nepotul Pavel (Demo), un copil talentat la limbi străine.

Le dau cadourile, banii, dorm în fosta bibliotecă.

Sâmbătă dimineață la Teatrul Bulandra, deasupra căruia au instalat Institutul de Literatură. Văd din depărtare palatul babilonian al defunctului ˗ culmea e că nu-mi displace; una dintre opțiuni e să-l transforme în cazinou, eu adaug: și casă de toleranță. Comunicarea mea are succes, vin Dan Mihăilescu, Cornea, Duțu, Anghelescu, o doamnă de la Budapesta, oameni mai tineri. Raporturile sunt simpatice, discuțiile substanțiale. Vine la mine Gh. Ceaușescu pe care, în mod jenant, nu-l recunosc îndată. E prezent și un reporter radio, care m-a înregistrat și mă va transmite.

Seara în vizită la Doinaș și Irinel, ei arată bine, nu s-au schimbat, ne înțelegem foarte bine. Ei spun: ai greșit neîntorcându-te îndată, te-ar fi ales rector universitar, iar acum erai președinte sau candidat la președinție. Râd. Discutăm însă problema intrării în Academie (din asta nu s-a ales nimic — N. ULT.). Întrerupe apoi vizita un tânăr popă pisălog, Buga, nu mai scăpăm de el. Stabilim posibilități de colaborare cu Doinaș. Bem o excelentă țuică ardelenească și mâncăm câmați de țară. Mă întorc cu taxiul. În genere nu cheltuiesc mai nimic, doar pe ziare, cumpărate cu toptanul.

Duminică la Dora, casa e pașnică. Mă duc 10 minute la Elefterie mic: oamenii par orientali, evlavia prea intensă. La Dora „lucrez” la cărțile rămase, le regrupez. Unele aș vrea să le recuperez, altele îmi provoacă pur și simplu amintiri plăcute, nostalgii, la fel ca și „arhiva” din camera mică din Puccini.

Vorbesc a doua oară cu Anca la telefon, Martin e bine, dar nu încântat, ea însăși, după o perioadă inițială de coșmaruri, s-a liniștit, a intrat într-un ritm mai normal. Îi prind pe Șerban B., pe Mircea Martin. Semne de primitivitate: duș aproape că nu se poate face, apa curge puțin și greu, nu e caldă etc.

Blocurile „noi” sunt acum de o sinistră urâțenie, casele vechi (destule atrăgătoare) sunt neglijate, nereparate, în Piața Națiunii e un soi de postmodernism românesc bizar, dar nu neapărat antipatic.

Cinematografele au filme noi, recente, pe lângă puzderia de ziare mă uit și pe la televiziune, cam distrat; se prind și emisiuni în franceză‚ germană. Printre vizitatori, Țurcanu de la Sibiu, Vlad Niculescu, C. Moraru (care venise să mă ia cu automobilul de la aeroport). Nicuescu e slăbuț, drăguț, Turcanu ceva mai matur, Moraru a slăbit 10 kg, e îngrijorat. (Pe toți trei aveam să-i ajut să ajungă în America N. ULT.) Dan Mihăilescu e gras, cam bâlbâit, iute la minte; într-o seară dă telefon Lefter pe care-l cunoscusem la Washington; mă caută și româno-canadianul C.A.M., în trecere prin oraș.

Citesc într-un ziar bănățean: la Timișoara ne-a vizitat Ana Simon, membră a Academiei Franceze; mă pufnește râsul ˗ deci a rămas neschimbată. Duminică dimineață sună familia Pora: a murit la Paris soacra vărului Mircea, au incinerat-o.

[…] În genere, refuz invitații la masă. Otilia mă conduce peste tot cu mașina ei cam șubredă.

Selectez cărți care să mi se expedieze. Într-o după-masă vărul și nașul Dinu N. […] Sorin Alexandrescu e pe-aici, aud că e foarte activ politic.

 

Marți 9 iunie 1992, 5:30 dimineața

[…] Cu Mircea Martin ˗ sobru, distins, rațional, eficient. Director de editură, are mașină cu șofer: iar șoferul e prins în populismul național atât de răspândit și într-un soi de antiparlamentarism. M.M. mi-a aranjat întâlniri cu Ornea, Negrici, Livia Câmpeanu (traducătoare a „Secundarului”). I-am cunoscut pe Dan Petrescu (celebru dizident), buzat și bărbos, pe directorul editurii Albatros, Geta Dimisianu, atât de profesionistă și de bătăioasă, l-am revăzut pe Sorin Mărculescu, vag, neangajant, om fin în continuare, acum redactor-șef la Humanitas, precum și pe Tibi Avramescu, știrb. Trece pe-acolo și Bianca Balotă. În fine, pe Mircea Ciobanu, ne îmbrățișăm, e singurul care-mi spune că am îmbătrânit, adăugând spontan-spiritual: „Dar bătrân ai fost totdeauna”. Monografia Doinaș are cele mai prompte șanse; semnez contract pentru Măicuța. Altminteri, am primit multe cărți la „Casa Scânteii”, le voi trimite prin pachete.

În Parlament agitații privind noi alegeri. Aud enervat și întristat că la Borloveni toți votează cu Frontul.

După-masă vine Bebe G., urât în chip măreț, leonin, se plânge de starea materială. E un admirabil reacționar deplin, unul din fiii săi ar fi cioranist de dreapta, oricum ei au fost cu toții implicați în revoluție. Acum însă e dezabuzat, resemnat. Are un volum de „note”, de fișe ale lui, pe care nu îl interesează să le publice; nici în străinătate nu vrea să meargă. A fost alături de Radu C. în lunile descompunerii destul de imunde (tabagism, urina pe jos etc.) ale sfârșitului acestuia.

Au mai trecut în vizită Tudor Botzan, care va fi Fulbrightist la Tucson, A.Z., băiat fin, cuminte, a dat un semnal Radu Țeposu, ziarist influent, și o echipă TV. Nu mă pot plânge de afecțiune: bietul Tăicuțu (în fiecare dimineață se așteaptă la moarte), Oti, Demo.

Piața Victoriei e deformată de blocuri enorme, tot postmoderniste. Din loc în loc cruci de lemn pentru cei căzuți la Revoluție. E deprimant cum aceasta începe treptat să fie negată; o comisie oficială spune că a fost organizată „din afară”: media, servicii dc spionaj.

 

Miercuri 19 iunie 1992

Cu cât stau mai mult, cu atât sunt mai asaltat în acest oraș parte viu, parte mort, pe care abia aștept să-l părăsesc, revenind la normalitățile mele. În casă atmosfera e aproape mortuară: figura și neputințele lui Tăicuțu, pe care Măicuța încearcă să le contracareze cu un soi de bruschețe. Apoi „igiena”, care mi-a devenit atât de străină.

Ieri dimineață ploaie masivă, după-masă mai plăcut. Mă duc până la Șerban B. pentru un coniac scurt. Îmi spune că vrea să se debaraseze de banca particulară mânată de prea multe aranjamente incerte pe care se vede silit să le acopere. Fiica lui pleacă acum la Grenoble pentru un an; la rândul lor, Marina și fratele ei se luptă pentru recuperarea de proprietăți agricole.

A doua (sau a treia?) conferință a mers bine, am fost asaltat de studenți. Părinții lui Niculescu mi-au părut foarte simpatici, Isabella (din grupul lor, al tinerilor) e energică, tinzând spre îngrășare, fiică de ștabi, pare să știe foarte bine vicleniile sistemului american. De la catedră au venit Geta, Bâră și vreo câțiva tineri. Era și Miky Mancaș, n-am mai prins-o. Printre alții, Dan Grigorescu, Rață, Anghelescu, Martin etc. Aranjament nu prea încântător cu TV (adică evitarea subiectelor politice).

Seara vine și unchiul Cori, îngrășat și el, dar cu figură foarte sănătoasă.

 

Joi, 11 iunie 1992

Dis-de-dimineață decid să nu mai dau interviu la TV, totul prea restrictiv, deci probabil decizie bună.

Lui Cornea îi spun cât mă simt de distanțat de toate. Lumea de aici e urâtă și tristă. Sigur, întâi de toate diminuarea Tatălui meu, care abia trăiește, apoi Dora plângând la ultimul telefon: un gol în piept ˗ cum să n-o înțeleg? Apoi Vala Adameșteanu, care se căinează că abia supraviețuiește cu revista ei, țintă a antipatiilor, evitată de Alexandrescu, Tismăneanu, Tudoran (viitorul va arăta că era vorba de o exagerare N. ULT.), apoi modul în care Ambasada Americană apare înconjurată din toate părțile.

Vorbit cu Andrei Cornea, cu niște locatari de la etajul II, cu socrii lui Liviu, oameni simpli, acceptabili, cu dna Cartianu, 85 de ani, dar lucidă și plăcută la vedere. Mai aflu că există vagi speranțe că Tania D., dispărută în Himalaya, ar fi putut supraviețui.

La ultima conferință vine lume puțină; dar reușesc să vorbesc cu Miky Mancaș măcar.

Unul dintre puținele lucruri consolatoare și plăcute e gânguritul porumbeilor. Atașatul cultural american (un Asquino) îmi spune că o vizită de trei săptămâni plătită de autoritățile americane ar fi dezirabilă și posibilă.

Îmi pare rău că nu l-am întâlnit pe arhiepiscopul catolic I. Robu (avea să se întâmple ulterior de mai multe ori — N. ULT.).

Seara, Oti îmi arată banda cu vizita regală, pregătită și comentată de Dinu Giurescu și de G. Liiceanu; foarte frumoasă, emoționantă chiar.

În ultima clipă am refuzat interviul de la TV ˗ culmea e că, dacă nu-mi spuneau nimic, probabil nici nu vorbeam despre politică, dar interdicția m-a înrăit, trăsătură tipică pentru mine (pe fata care ar fi fost să mă intervieveze, L.G., aveam s-o ajut curând să se mute în America – N. ULT.).

N-am cheltuit mai nimic, banii rămași i-am împărțit între Oti și Măicuța.

Despărțirea de Tăicuțu a fost un curios amestec de răceală și de sentimentalism: nevoia de distanțare. Am făcut două pachete mari de cărți pe care să mi le trimită Otilia, fată de ispravă, descurcăreață, eficientă și iute. De altfel, ea și Cori m-au dus la aeroport, unde ieșirea a fost perfect simplă și clară. Pe aeroport am discutat cu sus-numita Ilona Erdelyi, nepoată de conte polonez, o doamnă simpatică, liniștită. În avion am citit ziare românești.

Fragment din volumul „Străin prin Europa. Note de călătorie 1983-1992” de Virgil Nemoianu, Editura Institutul Cultural Român, București, 2006; ed. a II-a, Editura Spandugino, 2015