„Un om ca oricare altul” de Mircea Ciobanu (IV)

Vă invit să citiți, în acest număr al Literomaniei, cea de-a patra parte a prozei „Un om ca oricare altul” de Mircea Ciobanu, proză apărută în revista „Coresi” din Brașov (nr. 9, decembrie 1990). Despre revista „Coresi”: din gruparea acesteia au făcut parte – unii probabil mai mult simbolic – Mircea Ciobanu, Paul Alexandru Georgescu, Marin Sorescu, Laurențiu Ulici, iar director a fost prozatorul Daniel Drăgan, cel care a condus pentru o bună bucată de vreme, în perioada comunistă, și revista „Astra”. Cât despre Mircea Ciobanu (numele real al acestuia fiind Mircea Sandu), s-ar putea spune foarte multe, mai ales că numele său a căzut în uitare de ani buni. Scriitor destul de cunoscut înainte de 1989, Mircea Ciobanu ar trebui, cred eu, revalorizat în prezent mai ales prin readucerea în atenția cititorilor a celor cinci volume din „Istoriile” sale, un roman în aceeași măsură dificil și încântător. (Bozz)

MIRCEA CIOBANU

Un om ca oricare altul (IV)

Așa că, într-o zi, o chemă la el pe Logofeteasă. Nu-i spuse ce are de gînd să-i lase încă de pe acum averea de cunoștință cîtă îi mai rămăsese în stăpînire, o preveni doar că vor vorbi îndelung și că de aceea să nu-și caute de lucru vreme de mai multe zile și tot pentru durata acestora să se dezlege de toate făgăduințele ce ar putea să-i abată cugetul într-altă parte. Și să mănînce puțin. Și în fiecare dimineață să se spele și să se îmbrace ca pentru drum lung. Și seara să nu-și pună capul pe pernă înainte de-a se spăla și de-a se îmbrăca în felul unui om cînd se întoarce de la drum lung.

– Află, a început el să vorbească privind-o drept în ochi – află așadar că noi oamenii nu sîntem de pe pămînt și că în lumea de unde am venit am știut totul. Căci noi am fost de față la întocmirea lumii și a tuturor lucrurilor, chiar și la facerea omului căci noi eram pricepere din pricepere, viață din viață, suflare din suflare dumnezeiască. Știam totul și trăiam bucuria desăvîrșită a lipsei oricărei taine. Și cînd Dumnezeu s-a aplecat și a suflat peste om viață, cel dintîi asemenea nouă, din nevăzut ce era, s-a îmbrăcat în ceea ce se vede, și întunericul s-a lăsat deodată peste el și n-a mai știut nimic din cîte știuse pînă atunci. Ca un copil care se naște și n-are știre de sine, tot așa uitase de sine și el, n-a mai știut nici măcar numele lucrurilor știute odinioară: și totul într-o singură clipă tot așa cum cade întunericul morții peste om; tot așa cum se face întuneric în mintea cuiva cînd despre el se spune că Dumnezeu i-a luat mințile. Ce știuse el mai înainte? Știuse din sînul cui iese gheața și cine naște promoroaca, știuse pe ce sînt sprijinite temeliile pămîntului și unde sînt izvoarele mării, știuse drumul spre lăcașul luminii și locul unde și-a făcut întunericul locuință, știuse totul – știam și eu, știai și tu înainte de-a veni pe pămînt, vreau să zic înainte ca sămînța bărbatului să se amestece cu a femeii și să ia chip.

Și aici Adam se opri și o privi pe Logofeteasă ca de pe altă lume.

– Ce s-a întîmplat? l-a întrebat fata ridicîndu-se înspăimîntată în picioare și Adam și-a dus degetul la gură, făcîndu-i semn să tacă și să aștepte. Iar mai pe urmă și-a închis ochii, ca un om obosit și dornic de somn.

Își adusese aminte, în sfîrșit.

Nu mai era nevoie să caute printre întîmplările timpului trecut întîmplarea care făcuse din trupul Logofetesei pricina suferinței lui. Da, îi vorbise despre împreunarea bărbatului cu femeia, despre felul cum se plămădește copilul în pîntecele mamei sale și despre toate cîte țin de tainele nașterii. Și chiar în clipele cînd îi vorbea despre toate acestea, și-a dat seama că Logofeteasa răsuflă greu, ca apăsată pe piept de o mînă mare și grea. Sta mult prea a proape de răsuflarea fetei pentru ca lui însuși răsuflarea să nu i se îndesească și să nu i se pară că prin trup îi curgea prea mult sînge și că sîngele acesta stă gata să-l podidească pe gură, pe nări. S-a tras încet înapoi și trecerea unei singure clipe a fost de ajuns ca întîmplarea să se preschimbe în amintire, iar amintirea să se ascundă printre cele de care nu vrem să mai pomenim nici nouă înșine.

Și Adam urmă, trăgînd aer adînc în piept, ca și cînd abia acum ar fi izbutit să răzbească la suprafață după o pogorîre în adîncul unei ape primejdioase :

– Știam totul, într-un cuvînt. Și dacă am coborît în oameni și ne-am făcut asemenea lor, tot ceea ce am știut a rămas în locurile de unde am venit. Din cînd în cînd, oamenii își aduc aminte, dar nu limpede, ci cum ai vedea printr-un văl cu țesătura deasă, sau cum ai auzi un glas vorbindu-ți de la mari depărtări, din cînd în cînd, zic, oamenii își aduc aminte de cîte un lucru știut odinioară, și aceste cunoștințe se adună azi de la unul, mîine de la altul, și cei ce le adună și intră în stăpînirea lor le țin cu sfințenie, să nu ajungă la urechile nătîngilor, ale firilor vărsătoare de sînge și ale tuturor celor ce săvîrșesc în liniște fărădelegea. Și acum ascultă și spune după mine: Noi, oamenii, nu sîntem de pe pămînt, ci venim pe pămînt dintr-o lume unde am știut totul.

Și Logofeteasa spuse după el:

– Noi, oamenii, nu sîntem de pe pămînt.

Era luni de dimineață cînd Adam și-a început învățătura. Sîmbătă, pe la apusul soarelui, i-a spus Logofetesei să tacă pînă a doua zi seara și să nu lase pe nimeni să se apropie cu vorba de ea. Apoi i-a poruncit să vină lîngă el. Și cînd Logofeteasa s-a apropiat, el a întins mîna și și-a trecut-o ușor peste fața ei, ca și cînd ar fi acoperit cu palma ceva pentru totdeauna. Și a spus ca să audă doar el:

– Tot ce știu și nu ți-am spus decît ție să rămînă închis înăuntrul tău.

La o clipă doar după ascultarea acestor ultime vorbe, Logofeteasa a tresărit. Și i-a spus:

– Am avut un vis. Am adormit și am avut un vis și te depărtai de mine, și nu te mai vedeam, și în jurul meu era o lumină mare.

Adam se uita la ea lung și privirile i se stinseseră.

– Acum, a spus el, adu-mi un pahar cu apă. După aceea du-te și fă ce ți-am poruncit.

Logofeteasa nu-și mai amintea de nici un cuvînt al omului pe care acum îl slujea cu un pahar de apă. Vru să-l întrebe: „De toate acestea, cîte mi le-ai spus, cînd o să-mi aduc aminte?” Iar el, ca și cum ar auzit-o vorbind, o încredință:

– Niciodată. Tu să fii ca omul acela care are și știe că are, dar nici nu umblă să aibă și nici nu cere, pentru că ori de cîte ori are nevoie, întinde mîna și mîna i se umple, în timp ce oricine altcineva ar plăti pentru aceleași daruri cu zile și cu sudoare.

Adam n-a murit, așa cum a crezut că o să se întîmple. N-a murit, dar nici puterea de altădată nu l-a mai însoțit printre oameni. Acum n-ar mai fi îndrăznit să înfrunte doar cu privirea, în pădure, fiara și nici, în mijlocul nopții, răufăcătorul. Puterea lui se afla, toată, la Logofeteasă — iar Logofeteasa se folosea de puterea ei nouă cu bucurie și fără să știe că o are. Adam putea s-o privească acum în ochi, ca și odinioară, cînd o ridicase în brațe și o numise fiica lui pentru totdeauna.

– O să trăiești mult, i-a spus el într-o zi.

– De ce crezi că o să trăiesc mult? l-a întrebat rîzînd Logofeteasa.

Și Adam i-a răspuns:

– Răspunsul e la tine și în rîsul ăsta al tău.

Într-o toamnă, după căderea brumei, s-a întîmplat ca vremea să se schimbe în bine. Cîteva săptămîni la rînd, cam după ceasurile zece ale zilei, ziua se încălzea, și pînă la căderea serii, soarele intra în lucruri și ființe ca vara. Lumii nu-i mai ardea de nimic; bărbații umblau de colo colo, cuprinși de o neliniște căreia nu-i puteau găsi altundeva rostul decît în bătaia năucitoare a soarelui în amiază; femeile se adunau pe la porți, uitîndu-și de treburi și neștiind cum să-și cheltuiască binele neașteptat ce căzuse peste ele. Într-o astfel de zi, Adam și-a luat pe umeri o haină mai subțire și a pornit-o agale spre pădure. Cîți l-au văzut în ziua aceea spuneau că avea pe față un surîs moale, și că în surîsul lui se amestecase ceva ca părerea de rău. Și mai spuneau că în urma lui mergea un cîine foarte bătrîn, de un soi cum nu mai văzuseră niciodată prin sat – și cîinele acesta umbla cu capul în jos și ferit, parcă înfricoșat de amintirea unei bătîi cu biciul. Și mai spuneau că Adam nu prea dădea semne că știe cine umblă pe urmele lui.

Atît despre spusa oamenilor,

Ceea ce știm noi e că Adam a intrat în pădure și că vederea frunzelor rămase în frasini îi făcea bine, ca și răsunetul uscat al celor ce acoperiseră cărările. Din cînd în cînd, se oprea din mers, ca să audă mai bine trecerea înceată, ca o răsuflare de om suferind, a vîntului prin rămășița de viață ce mai împodobea crengile copacilor. Atunci rămînea cu privirile în pămînt, nemișcat, lăsînd – după un învăț mai vechi și bine deprins – ca răsuflarea lui să se rărească precum i se răreau bătăile inimii. Și ce vedea la picioarele sale, frunză uscată peste frunză uscată, vedea cu ochii minții și înlăuntrul său.

Cînd și-a luat privirile din pămînt, a zărit ca printr-o ceață, dar foarte aproape, la numai un pas, un om îmbrăcat de sus și pînă jos în niște haine de șiac negru, cu cilindrul pe cap. Și după ce s-a întors cu gîndurile de pe cealaltă lume, și după ce în făptura îmbrăcată în negru l-a recunoscut pe domnul Sotea – neschimbat între cele două vîrste ale sale, cu aceleași priviri negre și puțin lunecătoare, cu aceleași tîmple abia încărunțite, cu aceeași barbă creață tunsă ca să semene cu barba regilor din Babilon – Adam s-a bucurat fără voia lui.

– Asculți frunza, vorbi încet dascălul.

– Ascult frunza, răspunse, de asemenea, încet, Adam.

– Ai vrut să mori, vorbi după un răstimp dascălul.

– Da, am vrut să mor, răspunse Adam, și n-am putut.

– N-ai vrut de-ajuns, rîse încet dascălul. Cine vrea să moară își taie beregata și cu un fir de iarbă, nici nu știi ce le dă oamenilor prin minte cînd e vorba să-și facă unii altora sau lor înșiși rău.

– Știu, spuse Adam, n-ai o părere prea bună despre oameni.

– Te înșeli, a zis celălalt, am foarte multe lucruri de învățat de la ei. Au multă fantezie. Ăsta e un cuvînt mai nou, îl folosesc puțini deocamdată, dar o să facă și el carieră. Și ăsta e un cuvînt de asemenea nou. Nu știu de ce vă place vouă să rămîneți la vorbele vechi. Cînd vă aud vorbind ca acum o sută de ani, mi se pare că între timp nu s-a întîmplat nimic nou pe pămînt — și lumea se schimbă, crede-mă că se schimbă, e o înclinare la voi, ăștia cu fire stătătoare, care nu vreți să vă dezlipiți de ogrăzi, să țineți cu dinții de vorbă, și asta pentru că așa vi se pare vouă că nu mai îmbătrînim, vorba poetului, ridici din umeri cînd îți numeri anii și mergi încet să ții pe loc și timpul – ce să spun, tertipuri copilărești; îmi place mai mult neamul păstorilor, ăștia n-au astîmpăr, unii din ei ajung în urma oilor pînă la mama dracului, bunăoară drăgușenii, păi ăștia au ajuns pînă în țara turcească, nu călare și nici cu căruțele, ca șătrarii, ci pe picioarele lor. Dar noi de unde ne luarăm?

– De la vorbe, spuse Adam, și dascălul Sotea oftă: Da, obiceiul meu dintotdeauna, dar trebuie să recunoști că alunecările astea de la subiect, divagațiile, cum le spun unii, tind să pună stăpînire pe toate formele de gîndire, pe viața însăși. Numai eu divaghez? Dar obiceiul ăsta al vostru de-a scormoni cu mintea prin ziua de ieri ca găina prin gunoaie, obiceiul ăsta care v-a făcut fricoși, pizmași, răzbunători? E altminteri, ce-ar fi omul fără cusururile astea, ia zi? Un fel de înger. Pe cînd așa, zici viclean, hoț, mincinos, apucător, mă rog, dar noi de unde ne luarăm?

– De la vorbe, răspunse surîzător și simțind că oboseala întîrzie să i se ia de pe suflet.

– Nu-i adevărat. Aici am ajuns, pentru ca după aia să vorbim despre faptul că lumea întreagă o să se preschimbe într-o divagație fără sfîrșit. Și pe urmă ce-am zis? Că nu e chiar așa de rău pentru om să se înfunde în păcatele lui, și că n-am înțeles niciodotă de ce vor unii să-l facă bun cu tot dinadinsul, să-i răpească adică, bruma de personalitate, asta e iarăși o vorbă aducătoare de mulți bani – ei bine, noi ne-am luat de la moarte și de la întîmplarea că ai vrut să mori, dar și că, de-ai fi vrut într-adevăr să mori, dus erai, azi nu mai aveam înaintea cui să-mi omor plictiseala. Acum vreau să afli de ce n-ai murit. Pentru că boala ta, așa cum ai numit tu pornirea pentru Logofeteasă, n-a fost a ta de la început, ci a ei.

– Cum așa? a întrebat în șoaptă Adam.

– Așa cum îți spun. Cînd fetița ei a început s-o muncească pe dinăuntru, ceva din chinul ăsta ai ajuns să-l cunoști și tu. Al Logofetesei a fost înzecit, pentru că ea nu-i cunoștea pricina și nici n-avea în vedere pe cineva, făptură omenească, făptură necuvîntătoare, piatră – nu te mira, Adame, pentru că această aprindere a trupului și a minții, tocmai pentru că vine parcă de nicăieri și n-are nume, poate să pice și pe o piatră seacă, și-atunci să vezi necaz, stai lîngă piatră și-o mîngîi și zici că are șale, nu, tu n-ai cunoscut chinul ăsta, și dacă doar năzărirea lui a fost atît de greu de îndurat, gîndește-te ce-ar fi însemnat dacă soarta te-ar fi înjugat la povara lui adevărată. Adame, ascultă-mă: ce ai trăit tu au fost muncile Logofetesei. Tu i le-ai dus, tu i le-ai ușurat atît că muncile tale au avut în jurul cui să se rotească. Ce visa ea trăiai tu, ce n-avea nume în somnul ei, în mintea ta lua înfățișarea și numele cui dormea. Mai demult, știam de o femeie, ea dormea și în vremea asta sufletul ei visa că umblă pe la răscruci și-și caută pereche, vai de bărbatul pe care-l întîlnea în visele ei, pentru că toate noaptea îi folosea puterea de viață și a doua zi bărbatul se trezea istovit și cu semne pe trup, pe cînd femeia se ridica din patul ei sătulă, înflorind și gata să săvîrșească aievea tot ce-a săvîrșit în vis. Trupul tău a slăbit pe seama unor nevoi care nu erau ale tale – și tu ai crezut că de la tine vine păcatul. Ai vrut să mori, nu-i așa?

– Da, a răspuns Adam, am vrut să mor.

– Ai fi murit degeaba, spuse pe gînduri domnul Sotea – acum ești gol de tot, nu mai ai nici o taină. Logofeteasa ți-a dat frămîntarea ei, tu, în schimb, i-ai dat întreaga ta știință – ai lucrat în pierdere, o dată din nepricepere și a doua oară cu bunčștiință, ca să-ți retezi, așa, orice cale spre trupul ei. Întîia oară am înțeles; e ca și cum ar veni peste om o văpaie din cer, n-are cum să se apere, dar a doua oară? Ce liniștit ai fi fost dacă ai fi întins mîna la fata asta !

– Ah, a vorbit atunci Adam. Cînd am spus eu că dracu’ judecă omenește n-am greșit. Dar astea nu sînt gîndurile mele, sînt presupunerile tale și orice presupunere cu privire la un om, atunci cînd o spui de față cu el, se numește ispită. Eu nu mai sînt decît un om ca oricare altul, nu mai am nici un fel de putere, ce vrei de la mine?

– Mă gîndeam că te-ai săturat să fii un om ca oricare altul. Un astfel de om nu iese din vatra lui ca să se plimbe prin pădure. Un om ca oricare altul doarme liniștit. La ce te gîndeai cînd ți-am ieșit în drum?

Adam răspunse:

– La zădărnicia tuturor lucrurilor.

– Știu că nu minți, vorbi dascălul, de altminteri era și de presupus – crezi, deci, că unui om ca oricare altul îi stă gîndul la zădărnicia tuturor lucrurilor? Asta e gînd de om trufaș, care a pierdut și ar vrea să mai aibă, gînd de om obosit. Solomon zice cînd una, cînd alta despre om, dar tot ce spune el e vorbă de bătrîn hîit, care se uită-n jos, nu-și mai vede rușinea din pricina burții, și spune: zădărnicie. Despre ce zădărnicie e vorba? Și-a cui o fi ea? A unui bărbat în toată puterea? Sau a unui sac de piele umplut cu scîrnă, unde abia mai pîlpîie flacăra unui gînd otrăvit de neputință? Ești obosit și tu știi că abia ceasul ăsta al omului, de oboseală și de deznădejde, îmi priește: mintea mi se limpezește, am idei noi, îmi vine să-mi dau și haina de pe mine. Sînt gata să dau ajutor te miri cui. Acum sînt gata să te ajut și pe tine. Or îți place să te uiți la mîini și să știi că ți s-au golit de orice putere? Ce e cu privirea asta stinsă? Eu pot să-ți dau într-o clipă puterea înapoi.

– Ce fel de putere? întrebă Adam abia îngăimînd. Eu am avut o putere. Am dobîndit-o în ani și ani, stînd treaz și atingîndu-mă numai de pîine și de apă. Ce fel de putere e aceea care se dobîndește cît ai bate din palme? Și ce-ar trebui să dau eu în schimbul ei?

– Ah, a spus dascălul, pleznindu-și palmele, sufletul! Dar bănuiam eu că o să-mi răspunzi așa.

– Atunci, șopti Adam, de ce m-ai ispitit? Crezi oare că e puțin lucru să fii un om ca oricare altul? Îți spun: pînă mai ieri știam ce trebuie să fac pentru ca să-mi așez mîinile peste un om bolnav și suferința să iasă din el. Și astăzi știu, dar mîinile mele nu mai au puterea de altădată. Și tu crezi că e puțin lucru să nu-ți pară rău că puterea ta nu se mai află la tine, ci întreagă, în altul. Și totuși, insul cel mai de rînd, care nu poate să țintuiască în loc, numai cu privirea, o fiară, asupra ta are destulă putere.

Adam întinse mîna spre dascălul său, apoi, fără să-l nai privească, se întoarse și porni spre casă cu privirile în pămînt și abătut ca un om oarecare. Începuse să-și numere, după un vechi obicei, pașii. Auzul i se umplea iarăși de foșnetul uscat al frunzelor, mai liniștitor decît o apă în curgerea ei. În urma lui, pășea un cîine mare, flocos, cu o înfățișare blîndă. L-a petrecut pînă în poarta casei, unde a și rămas cîtăva vreme în așteptare. Înțelegînd însă că stăpînul casei nu vrea să fie și stăpînul său, a luat-o spre marginea satului, întîi agale, apoi, din ce în ce mai grăbit, în salturi din ce în ce mai mari, spre un om îmbrăcat în negru, cu cilindru pe cap, care-l aștepta în cîmp.