Un poem de Cristian Ciulică

Literomania vă propune rubrica „Primite la redacție”, în care vom publica diverse materiale – proză, poezie și cronică literară – primite de la cititorii noștri. Textele destinate publicării sunt alese de Adina Dinițoiu și Raul Popescu, editorii platformei Literomania, iar criteriul unic este calitatea acestora. Adresa de mail pe care ne puteți contacta este: literomania2017@gmail.com.

În acest număr al Literomaniei, vă propunem un poem semnat de Cristian Ciulică.

Cuvânt înainte despre importanța Soarelui în lumea Primului Pământ

Când aveam doi ani, mi-am rupt mâna dreaptă
și fractura s-a consolidat strâmb, așa că doctorii mi-au mai rupt-o o dată după câteva săptămâni
dar adevărul e că și acum dacă o întind, e tot strâmbă.
Acum câteva luni, mi se rupea inima în fiecare zi
dar se consolida noapte de noapte
acum, în zilele de azi, mi se rupe de mai multe ori pe zi
și fiecare parte de mai multe și mai multe ori, dar contrar regulilor generale
nu se ajunge niciodată la partea fundamentală, indivizibilă
și dacă se fac o infinitate de pași
și dacă privim fiecare picometru rămas, vom găsi un câmp nenumărabil de tine

când mă gândesc la perioada de acum 5000 de ani,
mă gândesc fix la câmpul ăla și la vântul ăla și la focul ăla
din ziua în care eram copil și am mers cu bunica să adunăm mure
deși acum aș putea jura că era primăvară
și de aia era foc pe câmp
însă când mă gândesc la perioade de peste un milion de ani
văd același câmp cu același vânt și același foc
din ziua în care nu am fost, dar în care vom merge, că suntem
în viitor
să adunăm mure – tot primăvară.

toți poneii bețivi cu două capete pe care nu îi mângâie nimeni
au venit la mine
voiau să mă mănânce
unul mi-a smuls mâna, altul piciorul și tot așa
dacă se uita cerul în ochii mei atunci, ar fi văzut
un pisoi mare, portocaliu cu alb, mort de circa o zi și jumătate

nici micro și nici macrocosmosurile nu au sens
nici contradicții, dar toate se scufundă în ceva
și nu mai sunt de sine-stătătoare
numai ce ziceau ochii mei orbi condensa sensul timpului, netimpului
omenirii și mult ce e peste dincolo de ea
și limba în care spuneau ei asta era cea mai bogată limbă din lume
cu un singur cuvânt: numele tău

suntem foarte naivi când picăm în capcane de logică și limbaj
și credem că tot ce a fost înainte să fie ceva e același cu
tot ce va fi după ce nu va mai fi nimic
dar există ceva înainte de înainte și după după

urșii panda merg o singură dată pe bicicletă
înainte de a fi loviți de tren. eu merg cu trenul
ca un robot pe care de fiecare dată când îi iei în brațe
adică infernal de rar
scoate bomboane acre de pus în pom

probabil că e bine că nu ai încredere în mine
în ce văd și în ce spun
într-un fel asta e și garanția că am dreptate
încă una din miile care nu îmi folosesc la nimic

m-au strigat, dar nu m-au strigat cum mă cheamă pe mine
de aia le-am răspuns
și dacă nu aș ști ce să fac, aș face
doar că mergem din corăbii în corăbii, cărora le-a fost înlocuită fiecare piesă
și nu vreau să le văd și să le știu, cum nu vrei tu să mă vezi pe mine
chestia cu iubirea e că o zic și când sunt beat și când sunt treaz
și o s-o zic și când nu sunt.

Cristian Ciulică (n. 1997) a publicat în 2019 volumul de poezie „Sieland” (Ed. Herg Benet) și a participat la colajul „Poezie călătoare II” (2019, „Cartea de după”). Publică recenzii de carte, poezie și proză scurtă în revistele „O mie de semne”, „Golan”, „egophobia” și pe pagina Noise Poetry. În prezent, lucrează la un nou volum de poezii.