„Vârstele muntelui” de Werner Lutz (V)

În 2015, Radu Țuculescu a publicat, la Editura Biblioteca Revistei Familia, două antologii de literatură elvețiană de expresie germană. Prima este o antologie de proză, „America nu există (antologie de proză elvețiană contemporană de expresie germană)”, iar a doua este o antologie de poezie, „De-a lungul străzii fluieră o mierlă (poezie elvețiană de expresie germană)”. Atât traducerea, cât și alegerea autorilor și a textelor apărute în cele două antologii îi aparțin lui Radu Țuculescu. În acest număr al Literomaniei, vă propunem cea de a cincea parte a prozei „Vârstele muntelui” de Werner Lutz, proză apărută în antologia „America nu există (antologie de proză elvețiană contemporană de expresie germană)”.

8

Nu atât de provocator precum pătratul negru pe un fond alb al lui Malevitsch, care surprinsese lumea în 1915, dar martie şi aprilie erau şi la noi acolo, sus, negru-alb. Negru-alb se topea zăpada. Petele de zăpadă de pe pante arătau o bogăţie de forme, într-un model care se schimba din oră în oră. Ovaluri neregulate se asociau, prin râpe înguste, cu triunghiuri rotunjite, acestea la rândul lor se întindeau cu degete de zăpadă spre paralelograme şi cercuri singuratice. Fiecare formă era supusă, regulat, transformărilor. Ce părea neterminat dimineaţa, se consolida, prin razele soarelui, într-o clară operă de artă. Se ispiteau acţiunile reciproce, întinderile alăturate de zăpadă şi uscat, de frig şi cald. Ca şi cum această geometrie care respiră şi se schimbă mereu era uluită de propria înfăţişare. Întâmplarea, hazardul dansau săptămâni în şir pe coamele dealurilor. Luminos şi întunecat, moale şi colţuros. Era ca şi cum ar fi dansat. Da cu Nu împreună, provocându-se reciproc, într-un ritm sălbatic.

O discuţie contradictorie îmi răsări iarăşi în minte. Ne-am înfierbântat capetele pe tema liniei. E în stare linia să împartă o suprafaţă ori ea se naşte doar atunci când două suprafeţe se înghesuie una într-alta? E stăpână pe propria identitate ori doar sclavă? Desigur, asemenea discuţii aveau ceva din celebra dispută găină-ou. Eu înclinam spre ideea că linia ar fi autonomă şi afirmam, printre râsetele celorlalţi: Dacă cineva ar trage o dreaptă prin Nimic, rezultă două mai mici, neîndoios de mânuit Nimicul.

Deci se întindeau de la casa mea mii de astfel de nimicuri, toate posibilităţile de joc ale liniilor şi suprafeţelor. Şi cu cât mă străduiam mai mult, cu atât nu reuşeam a desluşi care erau diferenţele.

Werner Lutz, pictor şi poet, s-a născut în anul 1930, la Wolfhalden – Elveţia. Din 1950 s-a stabilit în Basel. Remarcându-se, mai întâi, ca grafician, el este una dintre cele mai apreciate voci lirice elveţiene. Volumele de poezie, puţine la număr, dar de o admirabilă consistenţă, ne dezvăluie o personalitate lirică aparte, capabilă să condenseze o lume în câteva cuvinte. În anul 2000 publică un volum de proză, de fapt un microroman: „Vârstele muntelui” (catalogat de autor, cu modestie, drept povestire ), cu deosebit succes și mai multe reeditări. A murit la Basel în 2016. (Radu Țuculescu)