Vax

Am adormit în timp ce Kevin Spacey era împușcat în abdomen de Lucas Goodwin. Ficatul îi fusese pe trei sferturi distrus, dar avea șanse să trăiască, sfertul rămas se putea regenera în câteva zile. Am căzut într-un somn de plumb, odihnitor. O binecuvântare. Tac brusc toate vocile din cap și pătrunde în carne și-n oase un fel de curent care le face în același timp grele și ușoare. Adevărul e că nu pătrunde nimic din sfera lucrurilor identificabile prin cuvinte: creierul, carnea, oasele, ficatul lui Kevin Spacey se transformă în amintiri vagi, fluide, mai mult senzații decât amintiri. Doar că te trezești la fel de brusc după două ore de înotat în apele adânci ale somnului, cu mintea brici. E aproape liniște și nu de tot întuneric. Se aud sirenele ambulanțelor. Trec pe Fizicienilor în drum spre vreun infectat cu Sars-Cov-2. Creierul s-a obișnuit cu ele și de la o vreme este preocupat de altceva până la manie. Îi spun să fie mai atent, n-am mai deschis de astă-vară mesajele de la bancă cu plata facturii la curent și n-aud decât „vax”. Îi cade cu tronc câte-un cuvânt care-i rezumă starea de spirit. La cât o fi ajuns kilowattul? Vax. Ex-premierul nu știe nici cât costă o pâine. Metrul cub de gaze? Nu mai știu când am plătit ultima dată întreținerea, mă trezesc iar cu nu știu câte penalizări. Cablul? Rămân fără internet. E posibil să-l fi plătit online. Poate l-am plătit de două ori, și online, și la centrul de la Râmnicu-Sărat. Nu e posibil. Sau e? Vax.

Altceva îi solicită în exces conexiunile nervoase. Se aprinde isteric ca un beculeț cu întrerupătorul defect, când ți-e somnul mai drag. Cum arată cu adevărat realitatea fizică? Lumea percepută prin văz, auz, miros, gust și pipăit. Un bolovan pământiu-poros are aceeași formă și aceeași culoare în realitatea lui de bolovan, imperceptibilă ochilor de om? Splendoarea asta de frunze verzi, verzulii, galbene, maronii și roșcate pe care o calci în picioare zilnic când te duci la piață într-o zi însorită de toamnă sau când umbli aiurea cu orele ca să duci o viață sănătoasă. Din tot ce citesc, preferă cărțile de neurologie. Nu pentru că l-ar destinde. Dimpotrivă. Se simte amenințat. De când a aflat de Umwelt, nu mai are liniște. Știe că lumea pe care o văd eu arată altfel pentru un chauve-souris mai neliniștit decât el. Cum mă văd pe mine pisoii ăia negri sau vărgați de la scara blocului, care mi se încurcă printre picioare când vreau să-i fotografiez? Abia așteaptă să-i ia în brațe cineva și să toarcă. Altfel. Altfel o albină, altfel păianjenul care s-a cuibărit într-un colț al balconului, ascuns în mica pădure, unde se scutură fără încetare frunzele în orice anotimp. Vrea o explicație clară și definitivă. Degeaba îi spun că marile probleme sunt nerezolvate de secole și creierele o duc mai bine dacă le lasă în plata Domnului. Care Domn? Nu mă înțeleg cu el.

Uite, eu nu văd mai nimic la ora asta, e trei, așa arată ceasul care n-are alt umwelt, deși nu îți pot garanta, au și ceasurile soarta lor, nu văd decât vreun geam luminat, de insomniac, faruri intermitente, reflexe. Nicio stea pe cer, nu mai există aici nici când e senin. Poate în altă parte. Aud, în schimb, mașinile de pe bulevard și sirenele ambulanțelor. Pe Netflix, transplantul lui Kevin Spacey a reușit. Să ne gândim la ceva frumos ca să adormim. E mult mai plăcut să te trezești în zori, mai ales dacă răsare soarele. Să ne gândim la unul din cei câțiva oameni pe care i-am iubit doar câteva zile, ore, minute, secunde. Cu farmecul narcotizant al vieților imaginare l-am îmblânzit ușor până acum. Nu s-a întâmplat nimic și, totuși, s-a întâmplat. O promisiune de poveste. Pentru altă existență, pentru alte zaruri. Nu mai merge. Vax. Umweltul i se pare mult mai fascinant. Vrea să știe adevărul. Cum arată în realitatea lui fizică, imperceptibilă ochilor de om, zâmbetul acestei femei de altădată, care l-a făcut cândva, într-o primăvară, să uite de orice amenințare?