„Very important person” de Andraž Rožman

Andraž Rožman (1983) este alsolvent al Facultății de Jurnalism din cadrul Universității din Ljubljana. A fost ziarist la Dnevnik, unul dintre cele mai prestigioase cotidiene slovene. Este interesat în primul rând de reportaje, dar și de interviuri, „de poveștile oamenilor a căror voce nu se face auzită”, după cum îi place să mărturisească. Orientarea „literară” a activității sale de ziarist a început să se contureze după criza migrației din 2015, când s-a implicat ca voluntar în activitatea comunității de migranți organizată în fosta fabrică Rog, din Ljubljana. Aici a avut ocazia să îl cunoască pe poetul și editorul Mohamad Abdul al Munem, a cărui poveste face obiectul autoficțiunii „Trei amintiri” („Trije spomini”), roman apărut în anul 2020, care a fost propus pentru prestigiosul premiu sloven de proză Kresnik. În acest an a apărut cel de-al doilea roman al său, „Fiul lui Tito” („Titov sin”), a cărui temă este nebunia și felul în care este ea percepută de societate. Textul de mai jos face parte din acest al doilea roman. Traducerea a fost făcută în cadrul proiectului literar european CELA (Connecting Emerging Literay Artists) – – traducere din limba slovenă și prezentare: Paula Braga Šimenc.

Very important person

Iar m-am holbat toată ziua la cifrele de deasupra liftului. 8 … 7 … 6 … 5 … 4 … 3 … 2 … 1 …

– Bună dimineața, domnule Seljak. Îl salut mereu, că doar îmi fac treaba ca un profesionist.

Îmi răspunde tăcând, că doar și el e profesionist. Când am noroc, pe fața lui împietrită răsare o cută. Dacă are o zi bună, ridică sprânceana dreaptă de parcă mi-ar spune: ”Știu că ești aici, dar am preocupări de director.”

De multe ori mi-am zis să-l las în pace. Fiindcă mă ignoră, să-i răspund și eu ignorându-l. Dar mama m-a învățat că trebuie să mă port frumos cu oamenii care poartă costum și cravată. Atunci când era acasă. De obicei, nu era. Trebuia să ne întrețină și unde altundeva poate omul să găsească niște firimituri pentru familie dacă nu în Germania. De atunci îmi plac trenurile. Un tren care să mă poarte departe … Când urc în vagon și mă așez, îmi îndoi degetele și-mi întind brațele, îmi arunc privirea pe fereastră… Și uuu, șșș, până la München.

Când aud scârțâitul de sub vagon, știu că se apropie plecarea și că, până la sosire, mai am mult. Ce bine că trenurile noastre sunt de pe vremea lui Franz Josef! Îmi place istoria. Nu-mi plac sfârșiturile. Îmi imaginez că frecarea între șine și roțile trenului produce scântei. Și în mine apar scântei. Uneori sunt atât de puternice, încât mă mistuie niște văpăi răuvoitoare. Poate fi și mai rău, apar arsuri, uneori de un grad inferior, alteori superior, așa că ajung la spital, unde un om ca mine nu vrea să ajungă și de unde nici chiar gardienii lui Tito nu mă pot salva cu una cu două. Vreau să călătoresc. Oriunde, numai nu printre halate albe.

Citește și „Cu păsările am în comun cerul” de Agata Tomažič

Azi, domnul Seljak e mai încruntat ca de obicei. Poate că subalterna lui preferată nu i-a supt-o ca lumea sau poate un lobby-ist i-a cerut din nou un lucru imposibil, pe care îl va obține, desigur, cu nițică șmecherie slinoasă. Ca întotdeauna. Mă fascinează seriozitatea feței lui, a cărei duritate e subliniată și de firele negre de păr rase de la rădăcină. Cu o chelie bine întreținută, la marginile căreia părul e tuns la milimetru, și cu o privire disprețuitoare care lasă nu numai impresia de om sever, ci și de personificare a raționalității, pe scurt un om care scapă de orice radar. Lacheii lui pot fi ușor păcăliți, nu și un om ca mine. Noi avem niște capacități deosebite, așa-zis clarvăzătoare, datorită cărora identificăm imediat un tip cum e șefulețul nostru. Cu cât fața lui e mai dură, cu atât realitatea lui e mai aspră. Zău, așa, sunt zile când văd prin el și sunt zile când nu văd dincolo de obrajii lui de marmoră. Și când pătrund cu privirea până în viscere, văd un câmp de humus puturos, doar ici și colo câte un petec alb de margarete și, din loc în loc, niște lavandă. Știu, uneori mi se pune și mie un văl pe ochi, pentru că nu vreau să-l văd pe șefuleț altfel decât vreau să îl văd. Dar nu e nevoie să fiu îngăduitor cu el.

…………………………………………………………………………………………………..

Și ce să-ți mai spun despre el, că și așa am destule greutăți! Ultima dată, am vrut să mă plimb prin oraș. Am vrut să merg numai din centru până la Špica, acolo unde apa face un meandru și se răsucește spre miazănoapte, numai ca să-mi răsune în urechi cântecul păsărilor, să-mi odihnesc ochii pe verdeața leneșă, să-mi plimb privirea când pe un pește, când pe altul. O știucă, o lostriță, un crap, un clean, un obleț, o babușcă… Nu înțeleg sportul ăsta. Unii stau pe treptele lui Plečnik[1] cu niște bețe în apă, așteaptă toată ziua dacă e nevoie, ca să prindă o ființă solzoasă căreia, mai târziu, îi redau viața. Cică sunt apărători ai naturii. Eu am altfel de protectori. Cel puțin așa mi se pare, uneori mai mult, alteori mai puțin. Dar uneori am senzația nu e nimeni nicăieri și că sunt singur pe lume.

În ziua aceea s-au ținut după mine, cu toate că n-am vrut decât să mă duc până la Špica. Mi-au dat de înțeles că sunt very important person. Știu asta, cine nu e?, fiecare om e very important person, numai că eu sunt în mod special. Păi, pe care muritor de rând îl mai urmăresc securiștii? Luna strălucind în râu mi-a dat de înțeles că mă urmăresc cu helicopterul și își trimit semnale între ei. Când am trecut prin dreptul universității, mi-am amintit de ăl bătrân. De la balcon a ținut un discurs celebru, nu există carte de istorie care să nu explice cum îi mai amenința pe cei care voiau să distrugă Iugoslavia.[2]

Mi-am continuat drumul și nu mai eram sigur dacă eram Žarko sau Mišo sau dacă nu cumva sunt unul din punk-iștii de care ăl bătrân nu știa nimic sau poate știa, dar se prefăcea că nu știe. De ce n-a vrut să știe de mine? Mama mi-a zis că l-am văzut numai o dată în viață. Eram prea mic, ca să-mi dau seama de prezența lui. După ce ne-am întâlnit prima și ultima oară la tribunal, am continuat să fac pe mine câteva luni. M-a recunoscut, dar nu a vrut să știe de mine. Măcar dădea bani. Cică. O vreme. Dar nu-i port pică. Aș vrea să-l cunosc, nu numai din poza din cimitirul satului, ci așa, de-adevăratelea. Să stăm așa, la o masă, la restaurant, ca doi bărbați adevărați, cum i-am auzit vorbind pe tipii înțelepți, să bem un șpriț și să stabilim niște lucruri.

Nu știu dacă mă evita pentru că eram dintr-un aluat special – uneori mi se pare că din unul de calitate, alteori dintr-unul stricat – sau pentru că avea oricum prea mulți copii. Un om cu funcție nu are timp de fleacuri cum ar fi petrecerea timpului cu niște copii neascultători. Nu mai știu ce funcție avea. Să fi fost președintele țării, cel dintâi comunist între comuniști și cel dintâi partizan între partizani, sau șef de tură la fabrica Litostroj, cel dintâi muncitor între muncitori în vremea când încă se mai știa ce e autoconducerea muncitorească. Acum știm numai că e ceva ce nu mai există demult, așa că nu mai suntem convinși că a existat vreodată și noi, bieții proletari, nu știm ce să cerem, darmite să ne organizăm și să-i arătăm capitalistului cine suntem noi. Prea ne temem, din când în când mai cade de pe masă o halcă mai grasă, pentru unii mai mare, pentru alții mai mică, așa că despre unii ca șefulețul nostru nu ne permitem să vorbim decât la bufet.

Ei, de ce să-mi bat capul cu lupta de clasă? Mai bine să intru și eu în rândul oamenilor de afaceri. O să încep prin a vinde en-gros și o să termin cu o rețea de restaurante și cu investiții în imobiliare sau poate o să câștig la loto. E totuna. Nu știu cum, dar știu că o să ajung să fiu bogat. Atunci o să-ți cumpăr un apartament și-un iaht, ca să știi și tu cum e aerul de ocean. Acum, fă și tu cinste cu o cafea și, dacă ai, împrumută-mă cu cinci euro.

Ți-am pomenit de dilemele mele. Căutarea identității, ați zice voi, în timp ce în lumea noastră, pentru un asemenea fenomen, mințile luminate au găsit o formulă mai jalnică. Dar n-are importanță ce cuvinte folosim. Important e că, uneori, scindarea mă arde insuportabil, e atât de sălbatică, încât aș prefera să mă arunc într-o apă care curge leneș. Mai bine să arunc scaunul, bicicleta, telefonul… De ce să mă înec, doar e minunat să trăiești! Mai ales dacă ai în buzunar un euro, acolo, iar oamenii nu te alungă. Numai că eu nu prea am parte de așa ceva. Domnul Seljak mă are de la un Patron care îmi dă salariul minim, la ore suplimentare nici nu visez, uneori îmi taie și compensația de masă și de deplasare la locul de muncă. Știu că m-a angajat numai ca să primească subvenție de la stat. Dacă am noroc, primesc al treisprezecelea salariu, dar Patronul vrea în schimb un anumit procent. E drept, nu sunt tocmai chibzuit. Mai ales când pune stăpânire pe mine chestia asta afurisită a identității. Atunci, portofelul are de suferit. Iar locuitorii orașului se feresc de mine mai mult decât de obicei.

Acum știi câte ceva despre mine, sunt un gagiu interesant, nu-i așa? Dacă vrei, o să-ți spun și mai multe. O să-ți vorbesc și despre iubire. Ea se plimbă prin oraș. Când o văd, vocile din cap încep să cânte The Girl from Ipanema … O observ cum se plimbă pe cheiul Petkovšek, cu ciobănescul ei de Shetland în lesă. Mersul ei e un amestec de erotism, încredere în sine și grație. Pasul ăsta… Când pune un picior în față, la distanță de celălalt, își îndreaptă corpul, își înalță capul și iese în întâmpinarea unui mister… Atunci sânii i se lipesc de tricoul mulat, părul ei lung, castaniu se ridică ușor, îndreptându-și privirea fixă pe un punct invizibil din depărtare. Ce mult mi-aș dori să pot pătrunde în acest mister.

Îmi amintește de marea mea iubire. Nu după înfățișare, ci după universurile interioare pe care mi le dezvăluie. Noi, oamenii din casta mea, suntem obișnuiți să dormim cu singurătatea. Numai că unor femei li se pare interesantă chestia asta cu identitatea. Și le place că, în pat, sunt un tigru care își ia zborul deasupra norilor. Spanioloaico, ah, frumoasa mea spanioloaică, cine știe pe unde mai umbli acum! Încă mai simt în nări mirosul părului tău lung, lung, vălurit, în fața ochilor îmi apare nuanța maronie a pielii ei. Împreună cu asistenții sociali și cu tovarășii mei de suferință ne-am dus la Salamanca, în schimb de experiență. Cu un proiect european, ce altceva. Păi, toată economia depinde de niște blestemate de proiecte. Birocrații naționali sau europeni anunță o licitație, ONG-iștii se bat pe euroi și au nevoie de noi, de nebuni, de refugiați și de amărâții de toate felurile numai ca să ne semnăm pe o foaie de hârtie, ca să „justifice mijloacele financiare”. În schimb, facem câte ceva, uneori ne duc undeva și ne arată ca pe niște țigani cu ursul, din când în când ni se mai dă și câte un euro.

N-am regretat semnătura aia. M-a dus la Maria. Și la Salamanca. Uneori nu știu dacă iubesc mai mult femeia sau orașul. Când m-am pierdut pe străduțele întortocheate, am avut impresia că medicamentele se topesc în mine și că mă trezesc la viață. Nu bat câmpii. Asta ar fi spus-o și Unamuno. Ce frumos a fost când am pășit pe pietrele pe care a mers și el! Dar, deocamdată, nu-ți spun totul. Mai întâi, trebuie să juri că n-o să refuzi să-mi asculți povestea cum fac de obicei oamenii cu mine. Sper ca, împreună, să ne cufundăm în trecut, pentru ca să putem să privim în viitor și să constatăm cine sunt eu cu adevărat.

Vei afla multe despre minunatele noastre „instituții totale”. Ai auzit vreodată de Hrastovec? Dar de camaradul meu de luptă, Mijo? Pe el l-a distrus lupta cu birocrații de oțel, cu medicamentele și cu zidurile instituțiilor. Cum altminteri? Doar știi prin câte a trecut! Și eu am îndurat multe, dar încă mai rezist. Mijo și cu mine suntem veterani. Pe noi ne-au readus la normal după vechiul sistem, cu niște metode de care nu vrei să știi. Ai fost vreodată la Rog?[3] Îmi plac pereții scorojiți ai fabricii ăleia vechi, graffitti-urile de pe ei și oamenii din toate colțurile lumii, dar cel mai mult îmi place prânzul pe gratis. Du-te acolo! Când intri în incintă, din curtea imensă o iei imediat la dreapta și o să vezi o clădire în care este centrul social. Caută pe perete fotografia lui. Au pus-o în locul cel mai vizibil.

Știu multe. Nu numai despre spectacolele mele, ci și despre ale camarazilor mei. Știu că asta e cea mai interesantă parte din mine, pentru că voaierismul e peste tot în jurul nostru. Dar ceea ce știu nu se limitează numai la astea, mai știu și chestii pe care n-ar trebui să le știu. Citesc. Călătoresc – în mod metafizic și fizic. Observ. Reflectez. Ascult. Îmi amintesc. Nu stau o clipă. Mi-ar plăcea să fiu istoric sau geograf. Aș putea fi și ghid turistic, cunosc țara asta ca palma spanioloaicei mele. Nu crezi? Uită-te pe fereastră, acolo, spre miazănoapte, unde pe creste a mai rămas ceva zăpadă. Adâncitura aia dintre munți e Kamniško sedlo, la stânga e Brana, la dreapta Planjava. Aș putea fi și ziarist, cu siguranță mai bun decât majoritatea celor din șandramaua pe care o păzesc. Sunt mult mai la curent cu știrile decât sunt ei. Păi, ce să fac altceva în orele de program decât să citesc ziarele. Le citesc pe toate. Multe aș putea face! Dar ce să fac dacă tot construiesc și iar construiesc și, pe urmă, dintr-o lovitură, distrug totul. De parcă aș face un castel de nisip pe plajă, apoi m-aș împiedica de el și l-aș face praf.

Am distrus multe castele de nisip, dar am fost ajutat și de alții să o fac. Dacă oamenii nu s-ar fi mulțumit numai să mă asculte, ci să mă și audă, șansele mele n-ar fi fost așa de reduse. Mi-ar fi fost mult mai ușor dacă sistemul m-ar fi tratat un pic mai altfel. Adică să nu fi fost creat pentru majoritate, ci și pentru noi, amărâții. Pe urmă, ar fi fost mai bine pentru toți. Dar dacă vrei să realizezi așa ceva, trebuie să schimbi perspectiva și să te întrebi de ce o anumită realitate este acceptată, în general, ca realitate, iar alta nu. Că doar sunt amândouă realități, adică o realitate nu e reală, iar cealaltă realitate e reală? De ce mi se pare mereu că nu sunt în tabăra care trebuie? Că doar îmi doresc asta, fac eforturi, dar nu pot. Castelul de nisip nu dăinuie.

Ăsta-i numai începutul, o să vezi, povestea mea e ca-n filme. Când o să afle lumea de ea, o să mă sune de la Hollywood. Sau poate vreun Lars von Trier, ca să filmeze continuarea de la Idiotul. Mă rog, nu-i chiar așa de rău, dar cine nu-și dorește, de fapt, să fie idiot? Undeva, adânc, în interiorul lui. Nebunia este cea mai pură formă de a fi om. Întreabă-l pe prințul Mîșkin, dacă nu crezi. Când sunt tulburat, îmi spun că fac numai ceea ce își doresc și ceilalți să facă, numai că ei nu îndrăznesc.

Hotărăște-te. Repede. N-am timp de pierdut.

Note

[1] Jože Plečnik (1972-1957), cunoscut arhitect sloven, care a sistematizat centrul Ljubljanei. (n.trad.)

[2] Referire la Josip Broz Tito și la discursul pe care l-a ținut la Ljubljana, în mai 1945.

[3] Fostă fabrică de biciclete din Ljubljana, transformată în perioada 2006-2021 în centru cultural alternativ și centru social care se autogestiona, autointitulat Republica Rog.