„Visul unei nopți de iarnă” de Mihai Eminescu

De ziua oficială a poetului Mihai Eminescu, 15 ianuarie, dată la care sărbătorim și Ziua Culturii Române, vă propun un fragment de nuvelă semnat de Mihai Eminescu, „Visul unei nopți de iarnă”. Fragmentul a apărut în „Opere”, vol. II, ediție îngrijită de D. Vatamaniuc (Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 1999). (Bozz)

Mihai Eminescu

Visul unei nopți de iarnă

Ai venit să petreci, prostule? Așa se petrece? Trebuie să sai, să joci, să șicanezi măștile, să zici: Ce faci, frumoasă mască? Și să-ți răspunză: Merci, mosieu! Dar d-ta? Să le dai brațul, să le faci confesii și să le primești, să… să… o, Maria!… E… nu-mi mai iese din minte… Și cu toate astea e o nebunie… E bine, când auzi muzică, să-ți închizi ochii și să-ți închipuiești ce vrei… Sună, mereu sună sunetele, când picură, când cad în valuri spumegânde parecă, și din valurile acelea răsar capete încununate… blonde, oacheșe… Marie! E! iar?… Și tocmai de-asta am venit aci, s-o gonesc din minte… S-o uit… s-o uit, da!… Prea e frumoasă… Ochii atât de copilărești, atât de strălucitori… atât de blânzi… pentru toți. Ei și? Nu e lumea plină de femei? Plină, da, cum e plină de măști, cum e plină de morminte, cum e plină de dezl[i]luzii. La danse macabre… jocul morților… Privesc peste ei toți, cum râd, cum șușuie mătasa, cum glumesc, cum șoptesc cu șoaptele lor calde și îmbătătoare. Și peste o sută de ani ce-o să fie toți, toți din sala aceasta? O, ochi frumoși, o, sute de ochi strălucitori, o, sute de guri surâzătoare, o, sute de inimi tinere… ce-o să rămâie din voi?… Marie! E ceva penibil în măștele astea… danse macabre… Ah, câte virtuți n-a murit aci, câte inimi! Și fiecare din ele ar fi putut face un om fericit… unul.

Privesc peste ei toți, cum râd, cum șușuie mătasa, cum glumesc, cum șoptesc cu șoaptele lor calde și îmbătătoare. Și peste o sută de ani ce-o să fie toți, toți din sala aceasta? O, ochi frumoși, o, sute de ochi strălucitori, o, sute de guri surâzătoare, o, sute de inimi tinere… ce-o să rămâie din voi?

Aș! Unul?… Tu ești o frumoasă moartă, Marie, o moartă frumoasă… Tu n-ai inimă… Murit-au și inima ta într-un bal mascat… de-ai rămas rece ca marmura? Iar? Aide… să uit… În poveștile lui Hoffman unul îndrăgește un chip de ceară ce sta într-o fereastă… Degeaba se-nchina la luceafărul dimineții sale, degeaba la luceafărul serilor… Luceafărul era o păpușă… coeur de marbre. Marie… Iar? Să m-arunc în vârtejul măștilor…

…calea acelui castel… ajung la lac… începuse a însera… eu mă sui în luntre și-ncep a trece încet, încet prin papura și stuful lacului spre mijloc, luna răsărea din pădurile seculare și dura * o cărare de văpaie * pe valurile***. Era vară, o noapte de vară îmbătătoare, și-n mijlocul apei adormii în luntre… Părea însă că pleoapele mele sunt deschise, că nu dormeam. Deodată văz că din vârful unui copac din zare până la luntrea mea se țese o pânză subțire și diamantină și că pe acest năvod * minunat * coboară, îmbrăcată-n alb, o fată tânără, foarte frumoasă și foarte blondă… Cum pășea încet, își netezea părul despletit cu mâna dreaptă și venea încet, parecă ar fi dormind… Veni lângă mine și-mi zise:

– Să vii mâni la noi și să-ntrebi de mine… și să știi că mă cheamă Maria…

Ea era cu mult mai mare decât mine, poate cu zece ani… Visul meu se-ntunecă încet și dormii pân a doua zi de dimineață… A doua zi m-apropiai de țărm, de îngrăditura parcului, rupsei din el și-mi făcui trecere, mă târâi pe pământ în grădină și ce văzui? O frumusețe de grădină cu flori, cu cărări nisipite curate, cu mere mari domnești și… nimenea acolo… Începui să sui dealul… când și * văd că o ușă despre grădină se deschide și văd o femeie… Atunci stau locului și șed pe-o bancă… Ea venea încet, era ea, pe care ovăzusem astă-noapte, numai mult mai frumoasă… Și avea niște ochi… și avea o gură cu gropițe la unghiurile ei și avea niște păr atât de blond ș-atât de moale și niște mâni atât de albe și tot cu gropițe și niște piciorușe mici… Ah! N-oi uita-o niciodată! Ea s-apropie de mine, se uită mirată:

– A cui ești tu, măi băiete?…

– A mamei, zisei, nici nu știu cum îl chema pe tata…

– Dacă ești a mamei, vin la tata, zise ea, și mă luă de mână…

Intrai în niște odăi frumoase cu covoare pe jos, cu divanuri de jur împrejur… iar un boier bătrân ședea pe divan și bea ciubuc.

– Uite, tată, ce-am găsit în grădină, zise ea.

Bătrânul mă dezmierdă și mă întrebă de știu să cânt. Știam să cânt, dar mi-era rușine. În sfârșit, știu că-mi dete portocale, că mă desculțai și-ncepui s-alerg pe divan[uri] de jur împrejur… Boieriul zise-n glumă:

– Vezi, fată, ce voinic a venit să te pețească… Vrei să ei pe Maria?

– Mă-nsor, zic, am s-o iau desigur…

După asta m-am întors acasă, dar n-am spus nimănui nimic de aventura mea. Și-n toate zilele mergeam acolo și-n toate zilele mă-ntorceam de la fata cu grădina frumoasă și nicicând n-am spus nimărui unde fusesem…

Dar veni iarna și nu mă mai puteam duce… Am început a cobi de dor și m-am îmbolnăvit. Stam închircit într-o blană pe cuptor și doream să mor… când deodată aud zurgălăi de sanie. Mama intră în casa de tors; era îmbrăcată într-o rochie moarè neagră și pusese mănuși pe mânile ei foarte mici.

– Unde mergi, mamă? întreb eu. Mă lași să mor singur…

– Nu, dragu mamei, n-ai să mori, zise ea zâmbind. Mă duc în vecini la nuntă…

– Cine se mărită? zic.

– Maria, dar tu n-o cunoști…

– Maria se mărită… Mamă, dragă mamă, Maria-i a mea, mi-a făgăduit-o tată-său ș-am să mor de nu va fi a mea.

Mama își scoase mănușa și-mi puse mâna la frunte… apoi se plecă și se uită lung, lung la mine, cu acea privire care liniștește pe copii.

– De unde-o cunoști tu? mă-ntrebă.

– O cunosc de mult, de mult, zisei zgribulindu-mă. Nu șade acolo unde bolta strălucește din stejari, în grădina cea frumoasă?…

Mama-și făcu cruce. Dar ea era religioasă și credea că am o viziune…

– Mamă, unde-o să dorm eu când voi muri? o întrebai.

– Unde, dragul mamei? Unde vom dormi toți… în țintirim.

Țintirimul și biserica noastră erau alături cu grădina. Cum plecă mama, luai o pătură și mă dusei în țintirim… Era multă și clară lumină de lună… ramurile salcâmilor erau negri, gratiile de la capela noastră, cu vârfurile aurite, străluceau și vântul atingea *** de clopot… clopotul abia atins suna dulce, foarte dulce și melodios…

– Vântu-mi trage clopotul, zisei.

Mă-nfășurai bine, deschisei portița de la gratii și mă culcai pe piatra mare de deasupra. De departe vedeam din ungherul pomului desfrunzit castelul cu ferestrele luminate… auzeam parecă muzică și plângeam, plângeam încet până ce adormii… A doua zi mă trezii în pat acoperit cu perini și mă durea capul… Mama-ntorcându-se acasă și negăsindu-mă și-a adus aminte de ce-mi spusese și m-a căutat numaidecât în țintirim, unde m-a și găsit. Săptămâni întregi am zăcut în neștire, până ce m-a dat la școală…

– Frumoasă istorie… dar n-are sfârșit…

– Ba are, doamnă, un sfârșit insuportabil…

– Ei bine?

– Ei bine, au trecut zece ani de-atunci, a trecut douăzeci. Venisem în acest oraș mare… Câte-a trecut de atunci peste capul meu!… Când, într-o noapte, tot de vară, trec pe-o stradă pustie… și… aud deodată dintr-o fereastră glasul de porumb al Mariei… Dacă* am rămas uimit… mi-am răzimat fața de zidul acelei case… gândeam că-nneunesc… Toată feeria nopții de pe lac, toată durerea copilăriei se-nfățișară deodată înainte-mi… Eram beat… eram nebun… eram mărmurit * de acest glas.

– Și-ai făcut cunoștință cu ea…

– Dac-am făcut?… Se-nțelege… Era alta, altcum, dar avea același glas îngânat de porumbiel, avea ochii de căprioară ai dragostei, era alta și totuși era ea. Ea, care-mi închipuisem că va fi murit, că nu mai poate esista alta în lume de felul acesta.

– Și nu ți-a răspuns?

– Ah! e o nerozie a-ți închipui că o femeie atât de gingașă n-o să-și aibe deja amantul ei. Ș-apoi… Tinerețea și sărăcia sunt doi dușmani nempacați… Manierele, arta de a vorbi și încânta, toate aceste sunt străine * omului care-a trăit între oameni comuni și care-a fost sărac. Ce folos că iubești… Ce folos că ți-ai da sufletul pentru o sărutare, când nu te vrea… Și de ce să te vrea? E nebună să se uite la un om care n-are nici avere, nici frumusețe, nici spirit… Amor? Amor se găsește pe toate ulițele… Și sunt gelos, gelos de trecutul astei femei, gelos de oamenii cu care vorbește, gelos de tot ce-o încunjură.