Tamara era, nu cu mult timp în urmă, profesoară de română în dulcele târg al teilor. Cum școala pune adesea sub semnul întrebării convingerea că ai vreun sens pe lume, la vârsta crizei de mijloc îl găsise-n zodii. Avea o rubrică într-un ziar local: primea scrisori de la cititori şi le dădea sfaturi în legătură cu felul în care să-şi valorifice darurile native, dependente de conjunctura astrelor*, și să ducă un stil de viață sănătos. Se născuse la miezul nopții într-un 20 sau 21 martie, nimeni nu putuse preciza dacă s-a întâmplat înainte, după sau chiar în momentul când întunericul își dezvăluie, în deplina lor splendoare, tenebrele. Existența ei se manifesta, prin urmare, între zodii, în acel spațiu metafizic al umbrelor și penumbrelor, sortit doar ființelor ieșite din comun. Clarvăzătoare și neliniștită ca Peștii, energică și pătimașă ca Berbecul.
Pe vremea aceea, la examenul de bacalaureat exista un protocol: se strângeau bani de la candidaţi şi se pregăteau mese pentru examinatori, în şcoală sau la vreun restaurant ieftin. Adesea, profesorii din comisie primeau ca bonus cadouri și bani (din ce mai rămânea). Între timp, ministerul a interzis acest obicei prost. Dar când era Tamara profesoară, protocolul trecea prin epoca lui de glorie. Într-un fel, pentru personajul nostru examenul era mai interesant în latura lui simbolic-comunicativă decât în aceea instituțională. Tamara știa de multă vreme că, în materie de ierarhii, nu regulile și standardele sociale decid, ci fluxul bioenergetic al grupului, compus din bioenergia fiecărui individ și, mai ales, din combinațiile surprinzătoare, uneori chiar aiuritoare, ale unei bioenergii cu alta. Dacă ar fi înțeles acest adevăr la prima tinerețe, nu și-ar mai fi ros coatele pe băncile școlii decât de nevoie, până la majorat.
Gândurile astea îi treceau prin cap într-o dimineață călduroasă din luna iunie, când se îndrepta spre școala la care fusese repartizată ca evaluator. Avea de corectat în jur de o sută de lucrări și aproape o săptămână la dispoziție. Le-ar fi terminat pe toate din prima zi, dar ar fi bătut la ochi. Două zile ajungeau. Două zile lungi, inutile, închisă într-o sală de clasă cu podeaua necurățată de o jumătate de secol, cu scaune tari și strâmbe. Nici pe geam nu putea să se uite. Mai mult ca sigur și de aici se vedeau blocuri cu zidurile înnegrite și jupuite.
Vibrațiile chakrei ei superioare, încărcate de melancolie, s-au risipit încet-încet în orele de citire rapidă a câtorva zeci de pagini, mai mult sau mai puțin lizibile. La prânz, a simțit brusc cum forța vitală, somnolentă până atunci, își reintră în drepturi. Masa era servită într-o cantină ferită de ochii curioșilor, pierdută printre nucii din curtea mare a școlii, care dădeau multă umbră. Sunt asemenea momente când ne simțim fericiți, fără un motiv anume, o fericire pură, adevărata fericire, aceea a faptului de a fi. Așa se simțea Tamara când s-a așezat la masa lungă, acoperită cu o față de masă albă, imaculată. Din loc în loc, organizatorii puseseră delicate flori de câmp în vaze din ceramică asemănătoare cu oalele în care se prinde laptele la țară. După ce și-a odihnit ochii descoperind în buchete albăstrele, sângele-voinicului și câteva fire de untul pământului, a privit indiferentă farfuria din față, în care aștepta o bucată mare de musaca cu carne amestec de cornută și de porc. A simțit cum îi crește brusc tensiunea, deși nu mai avea probleme de mult. Era vegetariană şi nu putea să se atingă de oroarea galben-maronie din farfurie. Mai ispititoare, dar nu suficiente, erau gogonelele verzi, asezonate cu bucăți albe de conopidă și felii de gogoșari roșii din farfurioara alăturată musacalei.
N-a apucat să spună, însă, nimic. Îmbrăcată într-o rochie până la glezne, galbenă, cu părul albastru, tuns garçon, și cu o eșarfă roșie, foarte lungă, care s-a agățat de clanță când a intrat furtunos în sala ospăţului și a trântit ușa de perete, directoarea liceului evaluat a captat fluxul de bioenergie negativă instantaneu și s-a îndreptat spre ea cu brațele în aer. Aștepta de multă vreme să o cunoască personal, întrucât avea nevoie urgentă de competența ei în materie de zodii. În plus, voia un sfat în legătură cu ameţelile pe care i le provocau teii, în iunie, când dădeau în floare. O roagă să nu bage în seamă meniul adus din greșeală la locul rezervat ei și să-i acorde câteva minute. Directoarea, a ghicit din prima clipă Tamara, era un Leu tipic. Un om căruia nu-i place puterea în sine, ci ca izvor nesecat de spectacol pentru sine. O inepuizabilă odă adusă excelenței sale, puterii sale de a iubi, de a se sacrifica, de a se pune în slujba celorlalți. Tamara s-a retras cu femeia suferindă în fundul sălii la o fereastră. Prin geamul ei limpede (al ferestrei, se-nțelege) se vedea cerul însorit, o mantie aruncată peste blocurile vecine. Fața lor înnegrită și jupuită se topise în ceața translucidă a amiezii. În clipa fermecătoare rezervată ascendentului zodiacal, atât de important în partea a doua a existenței noastre mundane, s-a deschis ușa din nou, lent, timid, s-a întredeschis, în fapt, urma să se deschidă larg mai târziu. În fanta incertă dintre perete și culoarul aflat în penumbră, s-a văzut suspendat capul unei femei de serviciu, rostind conspirativ, dar tare:
– Mă scuzați că vă deranjez. Am pregătit o tocăniță pentru doamna ierbivoră. Pot să o aduc?
*
Tamara nu mai este profesoară de română. A plecat în Statele Unite şi s-a căsătorit cu un conte scăpătat din America de Sud, născut într-o zodie incertă. Au dus împreună un trai destul de lesnicios tratând bioenergia unor cetățeni în cazul cărora medicina tradițională s-a dovedit neputincioasă. Se pare că toți bolnavii lor l-au votat pe actualul președinte, un Geamăn absolut atipic.
* Tamara știa că „Dicționarul Ortografic, Ortoepic și Morfologic al Limbii Române”, pe scurt „DOOM 2”, indică „aștri” ca formă de plural corectă, dar îl considera inept din multe puncte de vedere. În cazul de față, deoarece astrele sunt prin excelență feminine sau cel mult neutre. Se știe că ziua în care ne-a născut mama e astrală.
Călin-Andrei Mihăilescu: „Am dăruit adesea «Fuga în sud» de Sławomir Mrożek și «Infinite Jest» de David Foster Wallace”
Raul Popescu: „În fiecare an, recitesc maniacal «Ghepardul» de Lampedusa”
„Insula de apoi” (fragment) de Vlad Zografi
„Vizite neanunțate” (fragment) de Iulian Popa
„Nostalgia. Povestea unei emoții periculoase” (fragment) de Agnes Arnold-Forster
„Îndoiala. O explorare în psihologie” (fragment) de Geoffrey Beatie
O lume în schimbare…
„Panta animală” de Jean-Christophe Bailly
„A te cufunda în caleidoscoape” de Philippe Delerm
When the Crawdads Start Singing…
Alina Gherasim: „Amos Oz și Haruki Murakami sunt doi autori pe care-i citesc cu mare atenție”
Bogdan Perțache: „Piesele lui Shakespeare mi-au deschis ochii către lumea renascentistă și sufletul către teatru”
„Cânturile lui Maldoror” (fragment) de Lautréamont
Călătorind prin literatură
Ioana Văcărescu: „Am avut o mare pasiune pentru «David Copperfield» în copilărie”
Adrian Lesenciuc: „Cel mai mult m-a influențat «Cartea de nisip» a lui Borges, în care am găsit infinitul”
Savorus. Vag trist, dar si stenic in acelasi timp. Ma rog…in perceptia mea de leoaica 😀 Am retinut adorabila sintagma “doamna ierbivora”. Bine, nu ca n-ar fi de retinut tot textul. Ma bucur ca v-am descoperit, gratie apucaturii mele de a topai din link in link.