Françoise Sagan, on the edge

Françoise Sagan a avut şansa ca, devenind celebră la nici 19 ani, cu un mic şi scandalos roman („Bonjour tristesse”, 1954), să atingă celebritatea şi câştigurile financiare ale unui adevărat star de cinema. A urmat o viaţă la fel de scandaloasă şi de mediatizată ca a unei vedete de cinema. A avut şansa ca romanul ei de debut să se traducă şi să se publice rapid peste graniţe, în speţă în America – unde a înregistrat acelaşi succes fulminant, dar, pe de altă parte, şi aceleaşi reacţii ultragiate din partea puritanilor, cum s-a întâmplat şi în Franţa.

„În 1953, am scris «Bonjour tristesse» – scrie autoarea în „Avec mon meilleur souvenir” (Gallimard, 1984)/ „Cele mai frumoase amintiri” (Editura Nemira, 2009, traducere de Ion Doru Brana) –, care a apărut în Franţa în 1954 şi a stârnit un scandal din care, la început, n-am înţeles nimic şi căruia astăzi nu-i pot găsi decât două raţiuni absurde. Nu se tolera ca o fată de şaptesprezece ani sau optsprezece ani să facă dragoste cu un băiat de vârsta ei, fără a fi îndrăgostită, şi să nu fie pedepsită pentru asta. (…) Pe scurt, că o tânără din acea epocă putea să dispună de trupul său, să găsească plăcere în asta, fără ca acest lucru să merite sau să impună o sancţiune, până atunci considerată ca implacabilă. Inacceptabilul era, apoi, ca această tânără să fie la curent cu iubirile tatălui său, să-i vorbească despre asta şi să stabilească astfel cu el o complicitate în privinţa unor subiecte inabordabile până atunci între părinţi şi copii”.

„Aveam nouăsprezece ani, făceam ce mi se spunea – povesteşte mai departe Sagan –, şi mi s-a spus să merg în America, pentru că trebuia să arăt şi acolo acest încântător mic monstru despre care vorbise François Mauriac şi care de atunci devenise un soi de mit bizar, admirat sau dispreţuit, respins ori, dimpotrivă, asimilat; pe scurt, am fost îmbarcată într-unul din acele uriaşe avioane legănându-se în noapte numite Constellation şi cărora le lua, cred, douăsprezece ore pentru a traversa Atlanticul”.

În America, tânăra scriitoare franceză îşi face o intrare triumfală, precum o vedetă de cinema: „Sosirea mea în SUA a fost în stil «La Dolce Vita»; zeci de fotografi mă aşteptau la Aeroportul Kennedy – pe atunci Idlewild. Era în zori; abia împlinisem douăzeci de ani, era o mare de oameni, de altfel au fost mulţimi pretutindeni în jurul meu timp de o lună. (…)

Mi se puneau de cincizeci de ori aceleaşi întrebări despre dragoste, fata din roman, sexualitate – subiecte noi pe atunci, dar deja agasante. Am avut astfel parte de cocteiluri, dejunuri, dineuri, ba chiar şi de baluri”. Sejurul american va culmina cu vizita acasă la scriitorul şi dramaturgul Tennessee Williams, în Key West, Florida (unde o va cunoaşte şi pe Carson McCullers, bună prietenă a lui).

Ei bine, în 1957, la trei ani după imensul succes al primului său roman, Françoise Sagan e internată într-o clinică specializată, pentru o cură de dezintoxicare – urmare a unui tratament cu Palfium sau „875” (un înlocuitor al morfinei), administrat contra durerilor provocate de un teribil accident de maşină (la volanul unui Aston Martin, de care scriitoarea era pasionată). „Toxic” (Art, 2010, traducere de Mădălin Roşioru)/ „Toxique” (Éd. René Julliard, 1964/Éd. Stock, 2009) – cu desene de Bernard Buffet (bun prieten al autoarei) – este micul jurnal pe care Sagan l-a ţinut în perioada şederii la clinică. Scurte notaţii pe parcursul câtorva zile, ele sunt descoperite de autoare şi publicate – într-un tiraj confidenţial – în ’64, însoţite de desenele puternice ale prietenului său Bernard Buffet.

Notaţiile impresionează prin fulguranţa lor lipsită de condescendenţă, prin prospeţime şi directeţe, prin inteligenţă şi luciditate remarcabile la cei 22 de ani ai scriitoarei. De altfel, această inteligenţă incisivă, asociată cu scriitura nervoasă şi precisă, şi cu libertatea de spirit la limita scandalosului erau trăsăturile care o impuseseră odată cu romanul său de debut, la o vârstă precoce.

În clinică, precocitatea ei se accentuează, confruntată fiind cu situaţii-limită: maladiile mentale (schizofrenie), disperarea, dar şi plictisul, singurătatea, spaima de suferinţă şi de moarte. Scrisul (dar şi lectura: Chateaubriand, Apollinaire, Rimbaud, Proust, romane poliţiste etc.) poate fi şi un mijloc de a rezista acestor angoase, transformate – cu autoironie şi o luciditate aflată între veghe şi vis – în fraze aşternute pe foile de hârtie.

Iată câteva dintre aceste fraze fulgurante – scrise on the edge, în timpul curei de dezintoxicare – care vorbesc despre scris şi literatură: „De-acum înainte, cred că singurele momente în care mă simt fericită cu mine însămi, în afara celor petrecute cu ceilalţi şi în afară de cele câteva clipe de exaltare sau de satisfacţie fizică pe care mi le oferă natura, nu vor mai putea fi decât cele literare. Astfel, scriitorii ar cădea în aceleaşi capcane ca şi contabilii, meseriaşii sau ca alţii la fel de îndobitociţi de muncă. Şi s-ar trezi mai târziu în ghearele unei singurătăţi nepăsătoare: ţi se face pielea de găină”.

Sau: „Mi-ar plăcea să scriu lucruri care se petrec în Spania, cu sânge şi oţel, sau la Florenţa sub familia Borgia (?), dar nu.

Din câte se pare, domeniul meu este «a turnat cafeaua în ceaşcă, a pus laptele în cafea, a pus zahăr etc.» Cotidianul trist, Prévert, Buffet, scumpa noastră epocă? Sartre, nimeni nu-i amabil, dar nici răutăcios, şi, de altfel, cum să fie aşa? Plictisul, marea iubire care-şi ascunde capul sub aripă, ce putem şti despre asta şi de ce să mai încercăm etc.”.

Sau: „Îl recitesc pe Proust, recitesc pasiunea lui Swann cuprinsă de fericire; o fericire autentică, la fel ca întâlnirea dintre adevăr şi proză, lucru rar. Nu-mi place invenţia în literatură, tocmai de aceea Faulkner nu mi-a spus niciodată nimic. Monştrii lui nu sunt şi-ai mei…”.

Şi, în fine, ultima pagină (dinaintea externării) vorbeşte despre… perspectiva morţii: „Poate că altceva trebuie să semnalez, dacă jurnalul se vrea a fi complet. Faptul că m-am obişnuit puţin câte puţin cu ideea morţii, privind-o ca pe o idee plată, o soluţie ca oricare alta, dacă boala nu-mi trece.

Mă înspăimântă şi mă dezgustă, dar a devenit un gând la ordinea zilei, pe care cred că-l pot pune în practică dacă vreodată… Ar fi trist, dar necesar, nu sunt în stare să trişez prea mult timp cu propriul meu corp. Să mă omor; Doamne, ce singur poţi fi uneori”.

Françoise Sagan se va vindeca de teribilele fracturi ale accidentului (fractură a craniului, bazinului şi toracelui), dar nu va scăpa de dependenţa de droguri, care o va însoţi toată viaţa. A consumat amfetamine, anxiolitice, cocaină, morfină. A fost mare jucătoare de ruletă (unde a pierdut şi a câştigat averi), a fost acuzată de fraudă fiscală, a iubit viteza (ca un „James Dean feminin”) şi adrenalina, a cultivat toată viaţa excesul, scandalul.

Copil precoce şi copil răsfăţat – „Parcă-s şcolăriţă; şcolăriţă drogată, e adevărat” (scrie ea în jurnal) –, a devenit, în epocă, un simbol al libertăţii sexuale, seducând deopotrivă bărbaţi şi femei. Liberă în şi prin scris, Françoise Sagan a fost – şi în viaţă – o femeie liberă şi emancipată, cum numai Franţa a putut avea, dincolo de orice prejudecăţi şi inerţii sociale.

Françoise Sagan, „Toxic”, ilustraţii de Bernard Buffet, traducere din limba franceză de Mădălin Roşioru, Editura Art, Bucureşti, 2010