Praf în ochi (seria „Vlad Lupu”, vol. 2) (fragment)

Cum să vă spun? După cura aia de investigaţie, nimic nu mi-a mai părut real. M-am trezit cu Vălean mult mai repede decât mă aşteptam. Cu aceeaşi expresie a feţei, un zâmbet ce părea cioplit în lemn, buze ce străluceau uşor, de parcă ar fi fost vopsite sau măcar date cu strugurel.

De fapt, cred că v-am mai spus, el nu zâmbea efectiv. Dar avea, aşa, un desen al buzelor…

Nu pricepeai dacă e prietenos sau vrea să-şi bată joc de tine.

Şi părul lui, pieptănat cu grijă pe spate. Cravata metalizată, impecabilă.

Şi acelaşi balonzaid de culoarea untului. Cu gulerul uşor ridicat.

Reţin detalii din astea, deşi, vedeţi bine, eu sunt mult mai relaxat când e vorba de codul vestimentar. Numai maieul care se iţeşte de sub halatul meu șifonat, şi e de ajuns ca să vă dea o idee.

Sau saboţii ăştia cam scâlciaţi. Din picioarele pe care v-am cerut voie să le ţin pe birou. Bon, bun, chiar dacă suntem la mine, graţia feminină este cea care decide asupra regulilor. Aşa e normal.

Graţia de a trage și retrage graniţele. Dintre acceptabil şi inacceptabil. Dintre dezinhibat şi şleampăt.

Deci, Vălean, îmbrăcat în felul lui specific, scos parcă din cutie, din pachet, cum spuneam pe vremuri, m-a căutat. Da, m-a căutat, în sensul că a trebuit să dea de mine. Fiindcă eram mereu, aşa zicând, pe drum. În mişcare pe coridoare.

Nu vroiam să mă întâlnesc cu Ile, nu puteam să dau ochii cu ea. Nu ştiam dacă era sigur să-i spun că Vlad trebuia mutat cât mai repede din spitalul nostru. Oricum i-aş fi zis-o, tot o băgam în sperieți. Ar fi trebuit să joc foarte la cacealma, să o dau pe glumă, să-mping până la refuz pedala umorului negru. Să mă folosesc de toate complicităţile noastre din tinereţe.

Dar nu mă simţeam capabil. Domnişoară Corina, nu mai aveam nervi pentru asta.

Şi, bun, mai era ceva. Miţă, Cip. Pe cât era de clar că puteau să-mi răsară-n faţă oricând, pe-atât îmi era de evident că n-aveam să le dau vreo explicaţie plauzibilă pentru modul cum am tăiat-o din Laborator.

Anxietate, stare de panică. Reacţiile ciudate au apărut încă dinainte de accident, de pierderea de memorie. Trebuie să reflectez serios la asta.

Şi trebuie să vă recunosc meritul: datorită interesului dumneavoastră pentru Vlad şi soarta Parazitului de după Parazit, iată, ajung eu să refac etiologia propriilor mele tulburări. În principiu, neurologice.

Bon, bon, ce vreau să vă spun: faptul în sine că m-a dibuit în acest balamuc de spital vorbea despre profesionalismul investigatorului Vălean.

M-a găsit pe undeva pe la subsol, unde aveam aerul că iau în serios poziţia mea de manager general – deşi semnalele erau deja clare, soarta mea era pecetluită, ştiam că vor să mă zboare – şi inspectez atent ţevile sistemului de… Mă rog, ţevile de pe-acolo…

– Heeei, dom’ director, heee-ei! se agita comisarul, de la celălalt capăt al coridorului.

Aspectul lui spilcuit se potrivea greu cu atmosfera prăfoasă de acolo. Saci abandonaţi, pânze de păianjen.

Pe de altă parte, totul avea un sens. Nu se poate să nu-l sesizaţi. Nu era surpinzător că ne aflam acolo, din moment ce motivul pentru care ne întâlneam era chiar praful.

Da, ar fi fost scenografia cea mai potrivită pentru ce urma să aud, însă Vălean mi-a făcut semne clare, deşi cu încetinitorul, subacvatic, să-l urmez.

De parcă el ar fi cunoscut mai bine decât mine circuitele secrete ale spitalului.

M-am luat deci după el, pe scările noastre decorate cu extinctoare extrem de scumpe şi de estetice, dar care nu funcţionează.

Achiziţionate înainte de directoratul meu, pentru care am refuzat să semnez de recepție, şi care au rămas bine-mersi acolo până în ziua de azi.

Ba chiar s-au îndesit.

Vălean m-a condus spre secţia Urgenţe, dar nu aveam de-a face cu Urgenţele propriu-zise. Ne-am oprit în faţa unei uşi pe care scria doar PERSONAL, ACCESUL INTERZS. Chiar aşa, „interzs”. Trecusem de multe ori pe-acolo, dar nici nu băgasem de seamă inscripţia aia. Imprimată neîndemânatic, cu litere inegale, de un roşu grotesc. De data asta, uşa era păzită de un poliţist în uniformă.

Vălean a intrat fără să ezite o secundă. Eu după el.

Şi am rămas blocat. Era un loc destul de întunecos, cald. Mirosind greu, a pârţuri şi a ciorapi, dacă-mi permiteţi să fiu sincer.

Plus tot felul de izuri alimentare. Tobă, ghiudem.

Chestiuni care, de altfel, erau chiar etalate pe o masă improvizată, din placaj. Întinse pe un ziar cu aspect unsoros.

Felii de tobă, vreau să spun. Sau, oricum, pieliţele care rămăseseră de la ele.

Plus coji uscate de pâine, cotoare de ardei.

Ciudat era decorul. Icoane de tot felul. Crucifixe fluorescente. Era destul de întuneric ca să-ţi dai seama că străluceau ușor. Plus nişte chestii din pene, din mărgele. Dacă nu cumva chiar aripi întregi, mumificate, de porumbel sau de găină.

Sau de liliac?

Plus nişte chestii care semănau cu păpuşile de cârpă.

Sau de lut?

Plus tot felul de borcane şi borcănaşe, în care puteai presupune că era nămol, de la Sovata, sau măcar de la Perşani, he, he. Aşa mi-am spus atunci, acum mă gândesc la ele ca la nişte alifii din intestine de broască şi urină de bou.

Plus sticuluţe cu minerale cristaline. Mă rog, putea fi orice în ele. Chiar şi săruri de cianură.

Dar cel mai ciudat dintre toate este că în această cameră, cu fundul pe un pat pliant, l-am descoperit pe… unicul şi inegalabilul Coiţe!

Da, exact. Păzit de pe un scaun fără spătar de un alt poliţist în uniformă.

De fapt, o să râdeţi, o poliţistă.

Aţi văzut ce pălărioare simpatice le-au făcut?

La suprafaţă era el cel dintotdeauna, îmbrăcat în salopeta de culoarea tomatei răscoapte. Știindu-l pe Coiţe puternic predispus să fluiere şi să arunce măscări în urma pacientelor sau vizitatoarelor nubile, felul în care se strânsese în el, umil, frământându-şi mâinile, m-a surprins profund.

Vălean a făcut un semn, și poliţista cu pălăriuţă simpatică a dispărut numaidecât.

– Şi uite-aşşaa, Mărunţelea, te-ntâlneşti tu din nou cu forţa legii. Mărunţelea, dragă, forţa asta nu e ceva fizic. E în primul rând o forţă morală, pricepi tu?, e o forţă…

Între timp se apropiase mult de brancardierul nostru şef.

– … abstractă.

În acel moment, Coiţe a scos un răget neomenesc şi a ţâşnit în picioare. Era sensibil mai înalt şi mai bine făcut decât investigatorul. Dar acesta nici nu s-a clintit.

Întâi n-am înţeles ce se întâmpla. Dar am apoi am observat că Vălean stătea cu piciorul pe piciorul lui Coiţe. Dar numai într-o porțiune. După o tehnică foarte precisă. Puteam presupune că-i stâlceşte degetul mic.

Mişcarea următoare m-a uimit şi mai mult.

– Legea, Mărunţelea dragă…, murmura Vălean, cu o voce monotonă, imperturbabil.

Și, în acelaşi moment, îi expediază o lovitură rapidă, în ficat după câte mi-am dat seama. Nu, nu e bine. Nu era o lovitură propriu-zisă. Și-a proptit ascuţişul format din degetele îndoite ale mâinii, ca un fel de pumn plat, ca o lopăţică, în abdomenul celuilalt, şi părea să sape încet acolo.

– Legea… nu bate cu băţul…

Cred că mi-a evocat ceva ce văzusem la televizor ca mic copil. Despre pseudo-medici din Caraibe sau de prin Extremul Orient, care pretind că pot extirpa tumori cu mâinile goale. Da, am văzut asta la Teleenciclopedia. Sigur, spuneau că e o escrocherie. Dar mie mi s-a imprimat adânc în minte.

Mă întreb dacă nu cumva, într-un mod pervers, tocmai fixația asta m-a determinat să mă fac chirurg.

Coiţe, cât era de mare, nu putea reacționa. Nici măcar să se îndepărteze, fiindcă piciorul lui era blocat.

Aşa că nu-i rămânea decât să gâfâie sfâşietor.

– Vedeţi, dom’ doctor, Mărunţelea ăsta de aici e o figură cunoscută organelor de anchetă penală. Printre altele, şi pentru obiceiul său de a acoperi la loc cu praf urmele obiectelor sustrase de la domiciliul victimelor. Chiar dacă serviciul dumneavoastră de personal nu ştia nimic despre dosarul lui de infractor de drept comun.

Surpriză totală, veţi spune. Nu neapărat, vă voi răspund eu, dragă domnişoară Corina, dacă vă evocaţi puţin figura acestui individ. Moaca lui patibulară.

– Ia, spune, mă, ce-ai căutat tu la domnul director în birou?

– Da’ n-am fost în birou…, n-am fost eu…

– E adevărat, am intervenit.

Vă daţi seama că toată situaţia îmi era profund penibilă.

Plus că înăuntru era mirsoul ăla greu. Pur şi simplu, te sufocai.

– E adevărat, într-un fel. Problema n-a fost la biroul oficial, la direcţiune. E vorba de cabinetul meu de pe secţie…

Investigatorul Vălean şi-a întors privirea spre mine. Rămas nesupravegheat, Coiţe şi-a schimbat brusc expresia. A revenit la aerul lui insinuant, unsuros-obraznic, dintotdeauna şi… credeam că visez, că mi-o fi strecurat din nou vreun halucinogen… pur şi simplu mi-a făcut cu ochiul.

Dar, deîndată ce privirea lui Vălea s-a reîntors asupra lui, şi-a reluat postura umilă şi suferindă.

– Ai auzit ce-a spus dom’ director? Nu era în biroul dumnealui oficial. Era în cabinetul lui, unde dom’ director… Bun, face ce vrea el, ce consideră de cuviinţă… Ce-ai căutat tu acolo, aud? De ce-ai pătruns, mă, prin efracţie, şi de ce-ai sustras…?

– Da’ n-am sustras nimic! s-a grăbit să se tânguie Coiţe.

Pumnul-săpăligă al investigatorului Vălea a transformat instantaneu dezvinovăţirile lui într-un nor de gemete indistincte.

Mă simţeam îngrozitor. Nu înţelegeam unde aveam să ajungem. Părea că lucrurile ar fi putut continua aşa la nesfârşit, cu Vălean presându-l şi Coiţe negând patetic şi disperat.

Dar după patru-cinci reprize de chirurgie fără bisturiu, brancardierul-șef a început să strige:

– N-a fost ideea mea! M-a pus unul. M-a… ameninţat… M-a…

– Te-a ameninţat? Săracu’ de tine! Şi cam cu cât te-a ameninţat? Care mai e, mă, cota ta de piaţă?

– Nu, dom’ comisar…

Se pare că avusese aceeaşi intuiţie ca mine în privinţa gradului lui Vălean. Sau se știau dinainte?

– Chiar m-a ameninţat…

– Că-ţi ia caii de la bicicletă? Zi, să mori tu?

– Că mă omoară. Uitaţi cum a fost. Eu mă mai ocup cu astea, zic de deochi, scot dracii din…

– Din cine, mă?

– Din fete…, din femei…

Deodată am avut altă perspectivă asupra penelor, mărgelelor, păpuşelelor din jurul nostru.

– Corect. Ai stat la rece şi pentru escrocherie, chicoteşte Vălean.

– Nu-i adevărat, dom’ comisar, chiar e ceva de la bunica, un dar. Şi omu’ ăla a venit la mine, cică trimis de un pretenar de-al meu, că să-i fac de legătură de boaşe unui dușman de-al lui. Da’ până la urmă, pe viaţa mea, nici vorbă să fac eu ceva. Mi-a făcut el mie. Dom’ comisar, cum mă uit eu la dumneavoastră, mi-a aruncat o uitătură de-aia… Am simţit aşa, ca o ghiară. Mi-a tăiat răsuflarea, pur şi simplu, de simţeam că-mi plesnesc astea… la tâmplă, venele… şi aorta… artera aortă…

Coiţe vroia să arate că, de, e un profesionist, un adevărat lucrător sanitar. Însă, pe de altă parte, când povestea chestiile astea, îl vedeai speriat. Faţa lui părea deformată, ştiţi, ca pe computer, când te joci, când alungești într-o parte maxilarul unei feţe, pentru amuzamant.

În orice caz, Saşa şi Paşa se distrează teribil cu propriile lor fotografii.

Ştiu chiar să-şi pună mustăţi de pisică.

Bun, dar cine era la computer de data asta? Cine se juca oare cu figura inegalabilului Coiţe?

– Nu mai spune? A venit să te sufoce şi să te pună să faci blestemății în cabinet la dom’ director? Şi cum arăta, mă, Caraoţchi ăsta al tău?

– Era… Nu ştiu să spun… Avea accent. Accent rusesc, zău. Şi…

Investigatorul Vălean stătea să izbucnească în râs din moment în moment. Dar, nu uitați, el avea aerul ăsta tot timpul.

– Dom’ comisar, tre’ să vă spun ceva, a murmurat Coiţe.

– Spune, mă. Te opreşte cineva? Ne aude Sărsăilă ăla sau ce?

– Vă rog. E… confidenţial…

„Confidenţial” suna ciudat în gura lui Coiţe. Dar s-ar spune că tocmai asta l-a motivat pe investigator. Şi-a luat piciorul de pe piciorul investigatului şi a încetat să-i sferdelească ficatul.

Iar Coiţe s-a aplecat la urechea lui. Şi, în timp ce-i şopocăia acolo, arunca spre mine priviri insinuante, urduroase, obraznice.

Eram complet zăpăcit. Nimic din frica animalică de mai înainte nu se citea în acei ochii care arătau ca două măsline abia scoase din borcan.

Când s-a desprins de Coiţe, investigatorul Vălean părea cu totul altul. Lumina din încăpere era foarte slabă, dar totuşi mi s-a părut livid. Mai că-ţi venea să crezi că brancardierul nostru chiar era uns cu toate alifiile magiei populare.

– Băi, Mărunţelea…, o să…, o să vedem…, o să…, o să… Bine, bine, deocamdată… continuă activitatea…

Între timp, mă luase de braţ şi mă trăgea afară, pe coridor.

I se rupsese filmul. În mod evident, îi devenise clar că nu se putea atinge de Coiţe.

Ca să spun aşa…

Nici până astăzi nu înţeleg de ce. Dar retrăiesc scena de câte ori îl văd pe derbedeul ăsta deşănţat şi decăzut, de câte ori îmi iese în cale şi mă salută până la pământ, tot mai insinuant şi tot mai obraznic.

Oricum, odată ieşiţi din încăpere, în care ai fi zis, privindu-i buzele, înţepenite de data asta într-un rânjet vineţiu, că fusese gata să se sufoce, investigatorul Vălean mi-a murmurat:

– Uitaţi ce e, domnu’ Gonţea, dacă sunteţi de acord… Pot să prevalez nişte probe din biroul sau cabinetul, sau ce e, al dumneavoastră?

– Ce fel de probe?

– De praf.

Avea aerul că se căzneşte să-și salveze fața, măcar în proprii lui ochi. Eu am ridicat din umeri:

– Lăsaţi… Cu altă ocazie…

În uşa întredeschisă îşi făcuse apariţia Coiţe.

Cred că emoţia e de vină. Furia amestecată cu un fel de spaimă difuză, înecăcioasă. Dar pur şi simplu mi s-a părut că-mi făcea bezele cu buzele lui lătăreţe, ca de cămilă. Apoi, am realizat că vroia să-mi spună ceva.

În timp ce Vălean se îndepărta clătinându-se pe coridor, urmat de cei doi polițiști, eu m-am apropiat de el, ca hipnotizat.

Mirosea a usturoi. Şi a alcool.

– Domnu’ director, la miezu’ nopţii. Aşa mi-a spus să vă spun. La miezu’ nopţii, pe acoperiş…

Şi privea în sus, irişii dispărându-i aproape complet sub pleoape.

– Care acoperiş? am şoptit înapoi.

Dar nu mai aveam cui. Nu-mi rămânea decât să privesc lung la uşa care mi se închisese în nas.

Ca un sas. He, he.

Nu, nu sas, în sensul de etnic german din Brașov, așa cum era, dinspre mamă, Goguță Fartaeș al nostru. Sasul ăla de la submarine, he, he.

Bon, bun, bine, bon, bon, bine.

Bon, bun.

V-aţi terminat cafeluţa?

Dacă nu vă supăraţi, acuma cred că este momentul să ne schimbăm cartierul general.

V-am avertizat: pentru ultimul act se schimbă decorul.

He, he.

Putem ieşi, da? Mergem într-un loc surpriză. Uitaţi, cu… cheiţa asta fermecată! Dar trebuie să ne îmbrăcăm. Ieşim în aer liber. Staţi să scap de saboți și să-mi trag ghetele. E OK, le iau aşa, fără ciorapi.

Dumneavoastră, neapărat, luaţi-vă paltonul.

E adevărat, Marian Ţuţuian controlează aproape tot pe partea de asistente şi infirmiere. Aproape toate sunt turnătoare. Dar mi-au mai rămas şi mie câteva aliate printre femeile de serviciu.

Cheia o am de la tanti Iuţi. Şşşşt! E mare secret.

Deci, daţi-mi voie să conduc, să vă deschid drumul.

Sper că n-aveţi rău de-nălţime.

Ce spuneţi? Să vă dau dumneavoastră cheia? Păi, ce să faceţi cu ea, nici nu ştiţi de unde e? A, cheia de la cabinetul meu… Camera miracolelor… V-aţi uitat geanta. Dar o putem lua când ne întoarcem, uitaţi, nici eu nu mi-am mai luat-o pe a mea…

Poate e vremea să ne eliberăm de gentuţe!

Bine, bun, bun. Înţeleg, la femei e altfel. Atunci, haideţi să ne întoarcem, vă deschid eu, nu, nu mă deranjaţi, nu…

Au! Doamne, cum de ne-am lovit în halul ăsta! Dumnezeule, cap în cap! Vă doare? Eu sunt… cu totul ameţit…

Încă mă doare capul de când am dat cu el în ușa aia a hotelului… Chipurile electronică… Nenorociții, să nu uit să-i dau în judecată.

Iertaţi-mă… Staţi aşa să-mi revin… Da, bun, vă dau cheia… Staţi să-mi revin… Da, bun, bon, v-o dau…. E yala asta, e… fir-ar să fie, îmi joacă în faţa ochilor… Staţi puţin să-mi revin… pe care scrie Güler… Vedeţi că se deschide invers… ca şi cum aţi închide… trebuie să trageţi mai întâi spre dumneavoastră, şi pe urmă împingeţi…

Fragment din romanul „Praf în ochi” (vol. 2 din seria „Vlad Lupu”), Editura Crime Scene Press, București, 2017