1983

Sosise sîmbătă. De văzut, o văzuse abia duminică, dar știa că sosise pentru că îi auzise pe ai lui vorbind despre ea seara, în bucătărie. Coborîseră vocea și păreau îngrijorați, era o situație complicată, nu regretabilă, evident, dar, în orice caz, pentru ei o răspundere în plus. Tocul ușii era puțin desprins de perete și pe-acolo îi putea vedea. Între ei era o conservă de pateu cu o etichetă verde, cu pătrățele albe. Apoi, cînd în cele din urmă începuseră să vorbească iar despre fabrică, el se întorsese în vîrful picioarelor în pat. Stătuse mult timp treaz, pe spate, plin de emoție, conștient de schimbarea care începea în viața lui. Apoi începu să se răsucească de pe o parte pe alta și, deși păturile erau foarte grele, se așeză o vreme în patru labe, ca să se gîndească mai bine.

Dimineața își dădu seama că, deși își propusese să se trezească primul, era deja tîrziu. Năvăli în sufragerie, unde într-adevăr și tata și mama erau așezați în fotolii fără să scoată o vorbă. „Unde e?”, spuse el, uitîndu-se în toate părțile. „Asta ai tu de zis?”, îl auzi pe tata. „Sărumîna!”, spuse el. „Pune-ți niște șosete, că mor cînd te văd în picioarele goale pe frigul ăsta”, o auzi și pe mama. „Vezi că ai început foarte prost!”. El își puse repede o pereche de șosete, fără să facă vreo treabă grozavă, stăteau în toate părțile, parcă cineva încălțase un cățel. Totuși mama lui se prefăcu de data asta că nu vede. După o tăcere, tata tuși și zise: „Ieri, în jurul orelor 18, am primit o ciocolată. Mi-a adus-o tanti Neli la fabrică. I-a adus-o și ei unchi-tu Mîrsan. Ți-am zis că o să facă rost sau nu ți-am zis?! A plecat pe locomotivă bărbatul lui Neli ailaltă, colega lui”. „Trebuia să plece în august”, zise băiatul. Tatăl lui fu cît pe-aci să se enerveze, dar se abținu. „Nu depinde de el cînd pleacă, că nu e locomotiva lui proprietate personală”, explică el, surprinzător de blînd. Nici mama nu zise nimic, doar îl țintui cu privirea, adică ce copil! „La ora actuală, ciocolata se află în posesia noastră. Am discutat cu mama ta de principiu, dar încă nu am ajuns la o hotărîre ce și cum. Am vrut,cu toate acestea, să te anunțăm și pe tine, pentru că așa e corect. Diseară o să stăm din nou de vorbă mai pe larg să vedem cînd și în ce condiții o s-o primești”. „Pot s-o văd?” îndrăzni el să zică, făcînd-o pe mama lui să tresară, convinsă că el avea să fie obraznic. Apoi o văzu liniștindu-se pentru că, deși într-adevăr tonul vocii putea părea obraznic, cuvintele nu fuseseră pînă la urmă cine știe ce. „Mîine”, răspunse scurt tata.

Afară nu suflă o vorbă celorlalți pînă după meci. Ciocolata îl însoți în toate fazele. Cînd greși o pasă, ciocolata era acolo ca să îi amintească cît de lipsită de importanță era o pasă greșită. Apoi, cînd dădu gol, dintr-o centrare perfectă a lui Tamaru, ciocolata făcu acest gol să apară pe ecranele alb-negru din toate apartamentele din blocurile din jur, nu numai în ochii Dalidei și ai lui Fabi Be, care stăteau amîndouă pe margine. La sfîrșit, cînd se strînseră toți la cazane, îi anunță. „Am primit o ciocolată din străinătate. A plecat pe locomotivă bărbatul lui Neli ailaltă, colega lu’ unchiu’ Mîrsan”. Copiii amuțiră. „De unde, din străinătate?” întrebă pînă la urmă Dalida. „Din Libliana”, zise el. Era orașul lui preferat din străinătate. Țigăncușa dădu din cap. „Ce ciocolată e?”, întrebă Tamaru. „Nu știu. N-am văzut-o încă”. „Eu am gustat anul trecut ciocolată cu alune”, se lăudă Tamaru. „Asta știu că are și alune de pădure și bucățele mici de bomboane mentolate”, inventă el, fără să se poată abține. „Păi și cînd o s-o vezi?” „Nici nu vreau s-o văd pînă mîine”, răspunse el nepăsător. „Tot ce am de zis e că, după centrarea pe care ți-am dat-o azi, trebuie să-mi dai și tu mie o pătrățică”, zise Tamaru. „Vorbiți degeaba, se amestecă și Cuscru, pun pariu că nici n-o să ți-o dea înainte de Crăciun”. „Mi-o dă sigur”, zise băiatul, dar dintr-odată i se puse un nod în gît. Cuscru știa multe lucruri, fusese repetent, și acum pusese degetul pe rană. Îngrozitor era că pînă la Crăciun mai era o lună jumate. Nu era exclus ca părinții lui să hotărască să aștepte pînă atunci! Da, da, era clar că le va trece prin cap și varianta asta. „Dacă n-ai văzut-o, probabil că nici nu există”, comentă și Fabi Be, băgîndu-i groaza în suflet. Pe lîngă că era proastă, mai era și rea, se gîndi. Mai tîrziu, cînd se împrăștiară toți, Dalida veni la el. „O să-mi dai și mie o pătrățică?” „Îți promit!”, zise el solemn, tot în șoaptă. Îi trecu repede prin cap că poate ciocolata nu avea și bucățele de bomboane mentolate, iar ea avea atunci să-i reproșeze că mințise. Dar nu, în momentul ăla încîntarea ei avea să fie oricum mult prea mare ca să-i mai stea mintea la ce zisese sau nu zisese el.Trase de timp cît putu pe-afară și, chiar după ce ceilalți plecară, se mai învîrti încoace și încolo prin fața blocului. Se uită gînditor la trecători, fiecare cu treaba lui. Uneori erau cîte doi, discutînd despre vreo prostie. În vreme ce pentru el, seara asta era hotărîtoare. Cînd și în ce condiții. Probabil discutau chiar în clipa asta detaliile.

Cînd deschise ușa, îi găsi iar așezați în fotolii în tăcere. Intră cu inima cît un purice. „E noapte, unde ai umblat?”, zise mama. Dacă era noapte, de ce nu dormeau, se gîndi el. „În primul rînd trebuie să înțelegi cît ești de norocos”, îl auzi pe tatăl lui. „Tu crezi că eu sau mama mîncam ciocolată cînd eram copii?! Noi eram norocoși dacă aveam lapte! Sau dacă aveam pîine! Așa că termină cu prostiile.” „Da, termină cu pretențiile”, interveni și mama lui. „Ne-am uitat la termenul de garanție al ciocolatei. Termenul de garanție este de un an de zile. Și am discutat despre asta, așa cum se discută într-o familie. Un an de zile este mult. Dar ai noroc cu mama ta. Cu ea ai noroc în primul rînd, nu cu ciocolata! Cu părinții tăi. Că alții nu au părinți. Vreau să-mi spui că înțelegi asta.” Băiatul trase de tricou și zise: „Înțeleg”. „Mama ta m-a rugat să nu te ținem să aștepți atîta. Și să ți-o dăm de Crăciun, că de-aia sînt sărbătorile. Și pînă atunci să poți să o vezi cînd vrei. Putem să o punem și în raft, să fie acolo la vedere, așa este corect. Bineînțeles, trebuie să meriți să o primești. Știi asta. Pînă la Crăciun mai este doar o lună și jumătate. Toată vremea asta, să nu trec nici o abatere în carnet! Nici din categoria întîi, nici din categoria a doua, nici din categoria a treia, nici din categoria a patra. Deci asta ar fi prima variantă”. Tatăl lui se opri, iar băiatul ridică privirea la el, cu un fior de speranță. Care putea să fie a doua variantă? Mai rea în orice caz nu putea să fie. „A doua variantă, reluă tatăl lui, este să ți-o dau chiar acum. Să mă ridic, să o scot din dulap, să ți-o dau, tu să o scoți din ambalaj și din poleială și să o mănînci fără să meriți. Tu alegi. Ori te comporți frumos pînă la Crăciun și atunci o găsești în brad, ori o primești chiar acum, pe loc, fără să meriți.” Băiatul se duse direct în pat, prea înțepenit de ciudă ca să poată să plîngă. Se prefăcu că doarme cînd mama lui sosi mai tîrziu, pe furiș, cu o tavă cu ceva de mîncare. Noaptea însă se trezi din somn speriat și se dădu jos din pat. Se duse în baie pe întuneric, pentru că peretele băii era de BCA și avea o crăpătură verticală pe mijloc, prin care lumina ar fi putut să-i deranjeze pe părinții lui. Apoi se duse la bucătărie să bea apă și în drum se opri să se uite la ei. Fețele lor nici măcar nu se putea spune că erau serioase, erau mult mai mult de-atît, de-a dreptul misterioase. Iar o parte din acest mister imens al zilelor lor pe pămînt avea legătură cu ciocolata.

Luni, la școală, îi evită ușor, în pauze, pe cei cu un an mai mari, pe Fabi Be și pe Cuscru. Însă Tamaru era în clasa lui, iar Dalida, chiar în banca lui. Amîndoi tăbărîseră pe el. „Ai văzut-o?” El făcuse un gest de lehamite, adică la asta îi stătea lui mintea, cînd avea atîta treabă?! O s-o vadă mai încolo, cînd o să-și aducă aminte. Dar asupra lui Tamaru manevra nu avusese nici un efect. „Deci s-au hotărît s-o vîndă, sau ce?”, întrebă el posomorît. Iar de dorința băiatului de a se ține tare se alese praful. „Nu, au zis că mi-o dau de Crăciun, dacă mă comport frumos pînă atunci”, recunoscu el, plecînd capul. Ce sens mai avea să te prefaci, totul era pierdut. „Ce mizerie. În primul rînd că e imposibil să reziști mai mult de două zile fără să te prindă cu ceva. Cum ar veni nu azi, mîine, zise Tamaru. Și dacă ar vedea că tu chiar reziști o lună jumate, în Ajunul Crăciunului tot ți-ar inventa ei ceva. Părinții sînt mai răi ca poliția.” Băiatul și Dalida dădură abătuți din cap. Cînd se auzi clopoțelul, își scoaseră inelele de plastic din gură, trecură cravatele de pionieri zdrențuite prin ele și intrară în clasă. Ora trecu fără probleme, apucase să-și copieze tema de la Dalida, de fapt ea stătuse de capul lui s-o copieze și bine făcuse, pentru că învățătoarea îl verificase tocmai pe el. N-ar fi fost deci o zi rea, dacă nu s-ar fi întîlnit, la ieșire, în curtea școlii, cu Fabi Be. Trebuise să meargă cu ea pînă la bloc. „Cînd mai aveți meci?” îl întrebase ea pînă la urmă, sătulă de tăcerea lui. „În clasa a opta”, îi răspunsese el cu ură, dar ea nu băgă în seamă absolut deloc vocea lui, era foarte ciudat. „Dar știi că orașul nu se numește Libliana, cum ai spus tu. M-am uitat în Dicționarul Enciclopedic Român”. Și acolo nu scria și ce proastă ești? se gîndi el. Nici măcar nu-i spuse la revedere, dar nici Fabi Be nu așteptă ca el să-i răspundă, ci merse în continuare spre scara ei, cu părul ei prins într-o coadă de cal mișcîndu-se în stînga și-n dreapta, ca să arate cît de puțin îi păsa.

În casă era liniște, ai lui nu se întorseseră încă. Începea să se întunece. Se spălă pe mîini în bucătărie și săpunul, care era crăpat, se rupse în două. Pentru mai multă siguranță, încercă să lipească la loc cele două jumătăți. Apoi, gîrbovit de oboseală, se duse să taie o bucată nouă de săpun, aveau un cub mare în baie. Iar în sufragerie o văzu. Era pusă în raft. Se apropie de ea. Din ciocolată ieșea un fel de praf luminos, albastru. Era învelită într-adevăr într-o hîrtie albastră, a cărei culoare era mai pură decît albastrul caroseriei de Renault 16, cea mai frumoasă mașină pe care o văzuse el vreodată în cartierul lor. Pe ea erau litere tridimensionale, inclusiv litera lui preferată, Y, toate desenate cu o caligrafie amețitoare. La un capăt și la celălalt al ciocolatei, ambalajul se termina mai devreme, nu pentru că în străinătate n-ar fi existat destul din acea hîrtie mătăsoasă, ci intenționat, așa cum Fabi Be își sufleca mînecile ca să-și arate ceasul subțire. Și acolo unde se termina albastrul, începea o poleială argintie, care ținea toată lumina pentru ea. Poleiala era mult mai scumpă decît învelișul principal și era punctată de elefanți minusculi în relief, cu o minge în vîrful trompei. Mai văzuse acest material odată într-o fotografie, era un revolver mic, argintiu, probabil poleiala se obținea din topirea revolverelor. Băiatul se apropie și mai mult și deodată tresări, observînd ceva nou. Din loc în loc, ambalajul ciocolatei părea împuns de ceva, adică rămînea la fel de fin, dar își pierdea netezimea. Erau alunele dinăuntru! Unele dintre ele nu erau scufundate complet în ciocolată, ci erau atît de mari încît o străpungeau și făceau ambalajul să se umfle puțin. Și atunci simți deodată și mirosul ei, o fărîmă de miros, un miros de munte, dar și de mare. Băiatul se încălță și ieși pe ușă în goană. Se opri la etajul patru la Tamaru, pe care îl trimise după Dalida, apoi alergă la scara alăturată, unde bătu tare la ușa lui Fabi Be, care era și ea singură la ora aia, apoi traversă strada și dădu de Cuscru chiar în grădină, cu o conservă cu carbid.

Se adunară toți la el urgent și făcură roată în jurul ciocolatei. Din nou se lăsă liniștea. „Să n-am parte de armată, e mare cît blatul pe care toacă mama legumele”, zise Cuscru, primul. „Mare de tot”, se auzi o șoaptă a altcuiva. „Cred că are cel puțin opt pătrățele pe lung și vreo șase pe lat”, zise Dalida. „Nu, are cel puțin zece sau unșpe pe lung și vreo opt pe lat”. „Da ce nume are?” „Păi citește ce scrie!”. Vorbitorii se codiră o vreme, dar nici unul nu îndrăzni să pronunțe numele. Oricum, scria mare și CHOCOLATE, asta puteau toți să vadă. „Simțiți mirosul?” „Miroase a stadion și a biserică în același timp”, zise Tamaru. „O fi din Anglia?” zise cineva. „Dar tu cine ești?!”, întrebă băiatul. „Sînt de la scara De. M-a luat și pe mine, să văd.” „A fost cineva cu locomotiva și mi-a adus-o”, îl puse el rapid la curent pe străin. Celălalt copil dădu încet din cap, cam așa ceva își închipuise și el. „Dar vezi că la un colț e puțin turtită”, zise Fabi Be. Cuscru își apropie capul foarte tare de ciocolată ca să o examineze, iar băiatului i se făcu stomacul ghem. „Da, e puțin lovită aici, la colțul ăsta”, confirmă repetentul. „Dar n-are nimic, continuă el. Chiar dacă e lovită, nu se schimbă gramajul”, explică el, și toată lumea aprobă murmurînd. Băiatul îi fu recunoscător. „Cred că dacă îți treci așa degetele peste ea, simți alunele dinăuntru…”, zise Dalida. Din nou lumea aprobă, dar nimănui nu-i trecu prin cap să atingă ciocolata ca să verifice. Plecară apoi toți, ca nu cumva să se întoarcă părinții băiatului și să-i prindă acolo. Coborîră pe scări. Becuri erau doar la etajul doi, lumea zicea mereu că sînt chioare, dar lui îi plăcea, lumina era galbenă ca floarea soarelui.

Merseră toți la cazane și vorbiră de o mie de alte chestii, ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Fabi Be povestise un film pe care i-l povestise altcineva și apoi îi schimbară, pe rînd, sfîrșitul. În loc ca scenele să fie filmate în New York, aduseră acțiunea la stațiile Lujerului, Gorjului și Apusului, iar rolul negativ i-l dădură administratorului de la scara A, Tomoroveanu. Dalida murea de rîs și așa o găsi mama ei care se întorcea de la fabrică. O luă deoparte, o întrebă ce avea de rîdea așa, că nimeni nu-și făcuse un rost în viață din rîs, și îi trase două palme. De-abia se îndepărtaseră cîțiva pași că o auziră iar pe Dalida rîzînd, nu se putea abține. Era întuneric și stăteau confortabil pe cazane. Nu știau exact ce era înăuntru, într-unul din ele, care era deschis, fusese petrol sau păcură, apoi imediat în el ajunsese un maiou. Apoi ploile îl umpluseră și dinăuntru curgeau culori la nesfîrșit. Trecu și tatăl lui Tamaru, dar ei tăcură și el nu îi văzu. Apoi se făcu șapte jumate și trecu și mama lui Tamaru care însă, deși nu îi putea vedea, strigă amenințător „Ionuț, ești acolo?”. Tamaru răspunse spăsit, „Da, mama”. „Treci încoace imediat!”, zise ea. Rămaseră numai ei trei și Cuscru povesti niște bazaconii, apoi plecă. Între ei doi se lăsă tăcerea. Apoi Fabi Be zise: „Era lovită la un colț. Se vedea că era lovită”. Iar lui îi trecu atunci prin cap să-i facă brînci în cazanul deschis. Crăciun fericit! îi ură în gîndul lui, în timp ce își imagina toată scena. Avea s-o lase puțin să se bălăcească acolo, și apoi s-o scoată, cu picioarele negre de petrol ca ăia care se duceau la mare și se dădeau cu nămol. Atunci se auzi strigat de o voce bărbătească, puternică. Uitase că se făcuse deja ora opt. Era tata! „Ce faceți aici?”, strigă bărbatul la ei. „Tu care ești?” „Eu sînt Fabiana, de la scara Be…”, zise fetița. „A cui ești tu?”. Ea îi spuse numele întreg și tatăl lui căută puțin în minte ca să-și dea seama ce familie era. „Și ce cauți tu mă aici, cu Fabiana, noaptea?!” îi strigă apoi tatăl lui și îi trase o singură palmă, dar era destul, pentru că avu impresia că mușcase dintr-o basculantă. Asta era, în orice caz,comparația pe care tatăl lui o făcea de obicei, ca lucrurile să fie mai clare.

În drum spre casă nici el, nici tata, nu mai ziseră nimic, și nici nu mai încasă alte palme. Dar sus merseră direct la ciocolată. „Ia-o din raft”, zise tatăl lui. „Nu”, zise el. „Ia-o, că dacă nu, ți-o bag eu pe gît, cu raft cu tot”, îl lămuri tatăl lui, foarte liniștit. Băiatul luă ciocolata și stătu așa cu ea în mînă. Nu voia să se gîndească la nimic, pentru că știa că va afla oricum foarte curînd ce i se cere să facă. Un singur lucru nu ar fi vrut totuși – să trebuiască să o mănînce acum, în fața lui. Abia putea să-și descleșteze gura. „Și-acum vino, te rog”. Tatăl lui ieși pe palier și băiatul îl urmă. Apoi îl văzu că deschide ușa la ghenă și ridică cu grijă capacul de tablă murdară. Acolo apăru o deschidere neagră, prin care veni mai întîi, de la mare depărtare, un ecou, și apoi un miros înspăimîntător. „Hai”, auzi el, și se uită la tatăl lui. „Haide. Arunc-o”. Băiatul începu deodată să se gîndească la locomotivă, cum mersese ea. „Cît o să mai stăm aici? Tu chiar nu simți mirosul ăsta?”. Ciocolata căzu lovindu-se de pereții burlanului de tablă. Amîndoi încremeniră o clipă ca să o audă aterizînd pe mormanul de gunoi, dar sunetul nu mai veni.

Dimineața plecă la școală doar cu vreo zece minute mai devreme, și totuși era mult mai întuneric decît de obicei. Începu să meargă spre școală îndîrjit de acel întuneric și curînd își dădu seama că toată lumea mergea la fel, cu îndîrjire. Copiii aveau ghiozdane mai late decît ei. În dreptul Alimentarei era Fabi Be. Îl aștepta. „Bună!”, zise ea. Dar băiatul nu avea chef de ceartă. „Ce faci”, îi răspunse într-o doară. „Mă duc la școală”, zise fetița. El nu mai zise nimic. Știa că orice ar fi zis, foarte curînd ar fi trebuit să-i explice ceva ce n-ar fi vrut să-i explice nici ei, nici celorlalți. Mergeau împreună acum, dar ea abia-și tîra picioarele. Pînă la urmă băiatul nu se mai putu stăpîni, se opri și îi zise răspicat: „Ce este? Spune! E ceva despre care vrei să vorbești cu mine?” Fabi Be șovăi, dar apoi își deschise ghizodanul apăsînd pe clapa argintie, care avea pe mijloc trei șănțulețe. Dinăuntru scoase o pungă de plastic. Din pungă scoase o hîrtie maronie și din ea, desfășurînd-o, scoase deodată la iveală o banană, galbenă și strălucitoare, ca o bărcuță din paradis. „Hai să o împărțim, te rog!”. Băiatul se uită la banană. Nu mai văzuse una de doi ani. Nici nu părea să fie ceva de mîncare, ci o piesă de mare finețe, turnată în laboratoarele unde se pregăteau echipamentele pentru misiunile de pe Lună. Se uită la fetiță, care nu avea curaj să se uite la el. Apoi băiatul luă banana din mîna ei, o trînti pe jos și călcă pe ea. Fructul plesni și se terciui imediat. Porni înainte cu mai multă îndîrjire ca oricînd, dar apoi auzi ceva. Fetița alerga după el.