Istoriile lui Julián Fuks

În 2007, a apărut un volum numit „Istorii despre literatură și orbire (Borges, João Cabral și Joyce)” („Histórias de Literatura e Cegueira. Borges, João Cabral e Joyce”) de Julián Fuks – scriitor brazilian care, în momentul apariției cărții, avea doar 26 de ani. La noi, a fost publicat de Editura Univers, în 2012, în traducerea semnată de Anca Ferro. Volumul nu a avut cine știe ce ecou nici în afară, nici la noi, cu excepția câtorva semnalări răzlețe cu tente impresioniste.

Scopul lui Julián Fuks, în cele trei istorii ale sale despre Borges, João Cabral și Joyce – istorii situate la granița dintre eseu și ficțiune –, nu a fost însă acela, cred eu, de a impresiona cititorul cu detalii legate de frustrările unor scriitori care și-au pierdut vederea, deși aceste detalii nu lipsesc. Fuks țintește spre altceva, cu totul diferit. Pare mai degrabă fascinat de stilul acestor scriitori, un stil mai mult sau mai puțin influențat de orbirea fizică. Julián Fuks scrie următoarele în „Prologul” său, încercând o justificare a demersului său: „Nimic nu-l împiedică, totuși, și aici culminează toate sinuozitățile acestui prolog, pe un scriitor diletant (poate având ambiția de a deveni un bun scriitor) să se hotărască să se folosească de ușurința și de libertatea dobândite de alții, de scriitorii buni. Nimic nu-l împiedică pentru că, dacă poveștile și cuvintele folosite pentru a le spune sunt finite, nu are sens să se definească o proprietate asupra folosirii lor, decât dacă am dori – într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat – sfârșitul oricărei literaturi, în afară de cea necitită. Nefiind vorba de așa ceva, este bine să ne lipsim puțin de caracterul absolut al chestiunii autorilor și să putem acorda o valoare, fie ea cât de mică, autorului-plagiator… Adică, vorbesc de acela care – în încrengătura poveștilor pe care le reconstituie, le adaptează sau le inventează – adoptă soluțiile celor pe care-i admiră, pentru că știe că în narațiunea sa imprecisă și împleticită nu le va găsi niciodată”.

Suntem avertizați, cu alte cuvinte, că acest volum este, mai întâi de toate, un experiment. Nu surprinde, așadar, dacă cele trei istorii împrumută – la rândul lor – foarte mult din stilul celor trei protagoniști: Borges, João Cabral și Joyce.

În cazul lui Borges, accentul cade pe memorie, pe capacitatea acesteia nu numai de a înmagazina imagini, cuvinte, senzații, ci și, ajutată de imaginație, de a le modela, de a le permuta, de a crea noi și noi amintiri, noi și noi povești. Cum ar fi fost dacă… Cum ar fi dacă… Memoria nu este infailibilă, și tocmai aici rezidă farmecul și puterea ei: „Memoria este făcută din vis și uitare. Oamenii regretă uitarea, chiar o condamnă. Nu ar trebui să o facă. Uitarea face parte indisolubilă din memorie, este imprecisul său strat superior, cealaltă față a monedei”.

Ca o paranteză, Matei Călinescu l-a întâlnit pe Borges în 1980, cu ocazia unei conferinţe, la Universitatea din Bloomington, moment evocat în „Un altfel de jurnal. Ieşirea din timp” (Humanitas, 2016). Aflând că este român, Borges l-a întrebat pe Matei Călinescu care este semnificaţia cuvântului cobzar, pe care l-a întâlnit în tinerețe în nişte poeme populare româneşti, adunate sub titlul „Les chants du cobzar” (aici memoria i-a jucat, totuși, o festă marelui Borges, titlul corect fiind „Chansons du cobzar”), traduse în franceză de o poetă româno-franceză (mai târziu, Matei Călinescu va afla că este vorba despre Elena Văcărescu). Pentru a-şi demonstra puterea uriaşă a memoriei, Borges, deja octogenar pe atunci, a recitat în franceză unul din poeme.

Cel mai interesant pasaj din istoria despre Borges mi s-a părut cel despre întuneric, care, în mod paradoxal, pentru nevăzători, nu are culoarea neagră: „Lumina nu-i este indiferentă. Nici absența sa totală nu-i oferă întunericul perfect. Oamenii cred că un orb este o persoană închisă într-o lume neagră; ei nu știu că negrul este una dintre culorile căreia i se simte cel mai mult lipsa. Deja explicase aceasta de mai multe ori, dar degeaba, cum ar putea lumea să înțeleagă, dacă întunecimea în care ar fi scufundat orbul este întipărită atât de adânc în imaginarul colectiv, dacă până și Shakespeare avea aceeași opinie? Looking at the darkness which the blind do see, privind întunericul pe care orbii îl văd. Vers neadevărat, dacă întunericul este considerat ca fiind negru. Vers frumos, dar neadevărat. Roșul și negrul, culorile lui Stendhal, acestea sunt culorile cărora Borges le duce cel mai mult lipsa”.

În cazul lui Joyce, istoria imaginată de Julián Fuks pare ceva mai complicată. Altfel zis, nu este vorba doar despre cum a luat naștere universul din cărțile scriitorului irlandez. Autorul, plusând, mizează în câteva pasaje pe imitarea stilului practicat de acest „exponent perfect al Revoluției Cuvântului”. Mai exact, bucăți din această istorie sunt scrise în stilul sofisticat, aproape incomprehensibil, al lui Joyce – un efort pentru autor, dar, îmi imaginez, și pentru traducătoarea în română a cărții, Anca Ferro. Iată un exemplu care amintește de „Ulise”:

„OMUL (șezând în pat și strigând din răsputeri, dar fără inflexiunile vocii sale de tenor și deja regretând că s-a sculat): Vor să mă prindă în ghearele unei tradiții! Mare parte din fiecare existență se desfășoară într-o stare care nu poate fi explicată în mod rațional, folosind un limbaj alert, o gramatică sumară și seacă și o tramă de tot-înainte.

NORA (trece în fugă și furioasă, urmărind un cerb beat, care se oprește la colțul străzii. I se adresează cerbului): De ce nu poți scrie și tu cărți normale, pe care oamenii să le înțeleagă, Jim?

EUGENE JOLAS (cu strigăte care acoperă vocea Norei și zdrăngănit de oale, zdraang, de ferestre și geamuri sparte): Trăiască Joyce! Trăiască exponentul perfect al Revoluției Cuvântului! Toată libertatea pentru creatorul literar care dezintegrează materia primă a cuvintelor pe care i le impun dicționazaurii, cărțile didactice și prietenii de da și de nu! Și trăiască sfârșitul timpului! Timpul este o tiranie care trebuie abolită! Mâine e o nouă zi care va fi. Trecutul a fost și este astăzi. Ceea ce acum este va fi mâine, după cum acum era ce s-a petrecut ieri. Cine a văzut vede, va vedea”.

Voi încheia cele câteva rânduri despre istoria lui Joyce cu justificarea acestuia a aparentei banalități pe care a surprins-o în nuvelele și în romanele sale (în fond, unii ar putea spune că „Ulise” ar fi „o povestire a unei zile în care nu se întâmplă nimic”, despre „un om care se plimbă fără niciun sens prin Dublin”): „– Îl vezi pe omul acela care tocmai a sărit din tramvai? Imaginează-ți, dacă el ar fi fost călcat de o mașină, fiecare act și gest al său ar deveni brusc semnificative. Și nu numai pentru inspectorul de poliție, ci pentru toți cei care l-au cunoscut. Și gândurile sale ar deveni brusc semnificative și multele complexități ale minții sale, pentru cei care l-ar fi putut cunoaște. Asta este ideea despre importanța lucrurilor banale pe care vreau s-o transmit celor doi sau trei amărâți care mă vor citi”.