Dacă ar trebui ca din tot ce am trăit azi, până acum, să se nască o proză scurtă, atunci înainte de toate eu aș dispărea din propria mea viață. Nu prea scriu despre zilele mele, nu așa, nu la capătul fiecăreia dintre ele, poate cel mult după ce mi le-ar developa timpul, memoria, mi le-ar colora diferit imaginația. În locul meu ar rămâne poate o fată, o femeie, sau poate un animal sau o frunză, o adiere, un bătrân, o fereastră, și atunci aș putea scrie despre toate acestea, chiar dacă astăzi nu s-a întâmplat nimic, a fost o zi obișnuită, normală, m-am trezit, m-am spălat, am băut o cafea, nu imediat, am tras din ea de la 7 până pe la 11 și jumătate, când m-am îmbrăcat cu aceiași blugi ca și ieri și-am ieșit, iar între trezire și ieșire am tradus nouă mii de semne din carte. Ușor nemulțumită, am încuiat și m-am dus, nu undeva anume, m-am dus, pe lângă pereți, ocolind uscățeii de câine, amușinând o zi de vacanță care se tot ascunde de mine, printre copaci, printre flori uscate de ceapă… Nu s-a întâmplat nimic, dar ce contează întâmplarea, poate că aș putea scrie cândva ceva despre toate acestea, scoțându-mă pe mine din joc, imaginând o poveste în jurul sâmburelui infim, dacă e să fie vreun sâmbure astăzi aici. Dar azi prea sunt eu în toate acestea. Sunt sclavul trezitului, al cafelei, al miilor de semne traduse, al gândurilor care împart texte lungi în tranșe și apoi tranșele pe luni și pe zile, sunt sclava acestor scurte plimbări de la orele prânzului, a golului din care nu se naște nici o poveste, nu azi și nu mâine. Zic toate astea și mă plimb mai departe, ziduri, parc, stradă. Însă undeva, într-un magazin, între rafturi, cu borcane de bulion într-o parte și conserve de ton în cealaltă, începe deodată să se prelingă o muzică, o muzică veche, cunoscută și dragă, și-un vers trecător, un How can you mend a broken heart mi se ușurează pe umăr din zbor; și simt că nu mai pot face un pas. Nu este nimeni în față, poate că nu este nimeni în spate, dar cum să te lași așa pe jos în magazin, nu ești un personaj în poveste, ești tu în viață, aici, și știi toate astea prea bine deja, așa că merg înainte și mă aud zicând iarăși „o pătură de amărăciune grea peste toate”. Aceeași poveste. Dacă cumva din ziua asta și din suratele ei mult prea asemănătoare o să se hrănească vreun miez de poveste, în care o fată, o femeie, un animal sau o frunză, o adiere, un bătrân, o fereastră, oricine, orice, atunci atât o să rămână din ea: „O pătură de amărăciune se așternuse grea peste toate și părea că nimic n-o să o mai ridice vreodată”.
Foto: VDN
Călin-Andrei Mihăilescu: „Am dăruit adesea «Fuga în sud» de Sławomir Mrożek și «Infinite Jest» de David Foster Wallace”
Raul Popescu: „În fiecare an, recitesc maniacal «Ghepardul» de Lampedusa”
„Insula de apoi” (fragment) de Vlad Zografi
„Vizite neanunțate” (fragment) de Iulian Popa
„Nostalgia. Povestea unei emoții periculoase” (fragment) de Agnes Arnold-Forster
„Îndoiala. O explorare în psihologie” (fragment) de Geoffrey Beatie
O lume în schimbare…
„Panta animală” de Jean-Christophe Bailly
„A te cufunda în caleidoscoape” de Philippe Delerm
When the Crawdads Start Singing…
Alina Gherasim: „Amos Oz și Haruki Murakami sunt doi autori pe care-i citesc cu mare atenție”
Bogdan Perțache: „Piesele lui Shakespeare mi-au deschis ochii către lumea renascentistă și sufletul către teatru”
„Cânturile lui Maldoror” (fragment) de Lautréamont
Călătorind prin literatură
Ioana Văcărescu: „Am avut o mare pasiune pentru «David Copperfield» în copilărie”
Adrian Lesenciuc: „Cel mai mult m-a influențat «Cartea de nisip» a lui Borges, în care am găsit infinitul”
Scrie un comentariu