Fantasma puterii

După războiul civil din Rusia bolșevică și rechizițiile de cereale ale noului regim politic, foametea ucide milioane de oameni. Pe malurile Volgăi, în Povolgia, comunități întregi dispar în chinuri cumplite. Trupurile se topesc, lăsând oase fragile la vedere sau se umflă în forme hidoase. Oamenii au ajuns cadavre vii. Prin sate și orașe bântuie copii orfani sau abandonați, în căutare de hrană. Unii dintre ei ajung în centre de primire a refugiaților. Când nu sunt prinși în ghearele durerilor de tot felul sau ale morții, se joacă, vorbesc, au regulile lor, iau în râs totul, de preferință în versuri spontane. Sunt toți mari amatori de rime comice. Au supraviețuit cei norocoși și puternici, istoria lor, a tuturor, n-are nimic eroic, e doar o bufonadă sinistră. Copii născuți în plină junglă umană, își aleg singuri nume potrivite pentru obscenitatea lumii: Haritoșa Ofticosul, Leoșea Trei Tifose, Sonia Scorbut, Goșa Gonoree, Osea Sifiliticul, Fadea Mori Mâine, Siavska Pungașul, Foma Șișul, Kolea Camembert, Sioma Butterfly, Nonka Bovary etc.

Romanul lui Guzel Iahina, „Trenul spre Samarkand”, publicat la Humanitas anul trecut, în traducerea Luanei Schidu (al treilea roman publicat de editură, după „Zuleiha deschide ochii” și „Copiii de pe Volga”), are la bază documente, literatură memorialistică și istorică, din care, după cum mărturisește scriitoarea, au fost preluate povești, nume, replici. Nu este, însă, o docuficțiune, ci, pe urmele marii proze ruse, un roman consistent, atât la nivel epic, cât și la acela al reflecției morale. Într-o formă sau alta, din mantaua obsedantă a „Marelui Inchizitor” dostoievskian s-au născut autori de prim rang ca Mihail Bulgakov, Alexandr Soljenițîn, Mihail Șișkin, Ludmila Ulițkaia sau Guzel Iahina.

Odată cu trenul care pleacă cu cinci sute de copii din Kazan spre Samarkand, visatul pământ al făgăduinței, dătător de hrană, se pune în mișcare o întreagă lume, un turn Babel al etniilor, credințelor, culturilor, limbilor, miturilor, superstițiilor, spaimelor, nevoilor și caracterelor. Creștini, musulmani și atei, ruși, tătari, ciuvași, turci, kalmâci, kirghizi, nemți, oamenii Volgăi, ai stepei, ai deșertului, ai munților, ai mării. O lume în care miracolul acestei diversități nu e prilej de bucurie, ci de război și de moarte.

Conducătorul expediției, Deev, comandant al forțelor civile de tineret, este tot un orfan, unul pentru care puterea bolșevică a ajuns un fel de familie de substituție: „În copilărie, oploșit la un depou de locomotive, supraviețuise la limită, înnoptând într-o magazie de traverse și rupându-și în fiecare dimineață părul care se lipea de lemnul înghețat. În adolescență, ucenic la un atelier de reparații, muncea pe câte o strachină de supă, ba întremându-se, ba leșinând de foame. În tinerețe, deja soldat în Armata Roșie, omorâse oameni, și nu puțini. Apoi, în armata de rechiziționare, iar omorâse”. Pe Deev îl tulbură suferința din jur și-l apasă gândul că a ucis atâția oameni (soldați și civili). Nu e un criminal cu sânge rece. Pare un om cumsecade, dacă se mai poate spune așa ceva, însă unul care a ucis cot la cot cu tovarășii săi, în numele unei puteri pe care nu o pune nicio clipă la îndoială. De altfel, Deev nu gândește prea mult, conștiința de sine și capacitatea lui de a reflecta, de a încerca să înțeleagă ce se întâmplă sunt destul de limitate. E un sentimental și un om de acțiune. Și-a propus să salveze toți copiii pe care-i întâlnește, să-și ispășească păcatele, încălcând ordine, smulgând provizii de la unitățile CEKA (poliția politică a epocii) sau de oriunde, riscându-și cariera și viața.

În capitolul intitulat „Marele Inchizitor” din „Frații Karamazov”, Ivan, ateul, îi povestește fratelui său Alioșa, novice într-o mănăstire, un scenariu fantezist, conceput de mintea lui, o parabolă, în esență, pe tema alegerilor morale, inerente condiției umane. În Sevilla secolului al XVI-lea se întrupează Isus ca să vadă dacă sacrificiul lui i-a folosit cuiva. Mulțimea îl recunoaște cu mare tulburare și dragoste, dar, când Marele Inchizitor îl arestează ca pe un impostor oarecare, nimeni nu îndrăznește să se opună. „De ce ai venit să ne tulburi?”¹ îl întreabă bătrânul călugăr, când rămân singuri. Întrebarea, repetată, are legătură cu distanța dintre un ideal moral al conviețuirii, creștin la origine, dar, în esența lui, important și în cazul modernității laice, pe de o parte, și permanența conflictelor sângeroase, perpetuarea lor de la o epocă la alta, pe de altă parte. Omul nu este în stare să-și asume libertatea (de conștiință), îi spune Marele Inchizitor, pe care ai propovăduit-o. Preferă pâinea și liniștea (supunerea). Să aleagă între bine și rău a fost mereu o povară peste puterile lui, pentru că nu este deloc simplu. Singurele lucruri la care se închină toți sunt miracolul, taina și autoritatea.

Tema alegerilor morale în legătură directă cu adeziunea politică și dincolo de ea este fundamentală și în romanul lui Guzel Iahina.

În fond, Marele Inchizitor este alegoria literară a unei fantasme: fantasma puterii la care se închină mulțimile, în capcana căreia cad repetat. Nimic nu se învață din istorie. Azi, când Rusia lui Putin ucide copii, femei, civili în Ucraina, când bombele cad pe maternități, spitale și școli, e o naivitate să crezi că doar nebunia unui om provoacă un genocid. Puterea politică, puterea asupra celorlalți, oricum s-ar manifesta ea, fascinează. În plin ev al cunoașterii științifice și-al exploziei informaționale, ritualizăm puterea, o asociem cu luxul, cu strălucirea, cu extraodinarul, când n-ar trebui să fie decât un angajament public important și atât. Imaginea Angelei Merkel împingând căruciorul într-un supermarket sau a nu știu cărui ministru scandinav, așteptând trenul pe o bancă, într-o gară, e percepută ca aparținând unei ordini exotice a lucrurilor. Aceeași nevoie și, concomitent, teamă de putere explică discriminările de tot felul, tensiunea continuă dintre majorități și minorități, între valorile colective și valorile individului, ca și, spre exemplu, aparent bizare opțiuni din spațiul nostru public: o elită care promovează drepturile categoriilor defavorizate, în timp ce se declară cu aceeași fervoare adeptă a familiei tradiționale și a creștinismului ortodox. Într-un asemenea context, nu e de mirare că un studiu al Pew Research Center din 2012 al orientărilor religioase din lume plasa România pe același loc cu Afghanistanul (99,5 creștini / 97,5 musulmani).²

Tema alegerilor morale în legătură directă cu adeziunea politică și dincolo de ea este fundamentală și în romanul lui Guzel Iahina. De altfel, apare și explicit în confruntările dintre personaje. Comisarului pentru copii, Belaia, femeia de fier, alt orfan adoptat de marea familie bolșevică, încălcarea ordinelor i se pare criminală: binele nu se poate face în afara unei contabilități stricte, la Samarkand trebuie să ajungă 500 de copii sănătoși, preluați din centrul de la Kazan, nu din altă parte. Oricât ar fi de cinică, această contabilitate are rațiunea ei, pentru că, cu cât sporește povara, cu atât scad șansele să salvezi pe cineva. Aparent mai generos, Deev rămâne, ca și Belaia, tot omul și robul puterii. De la dogma politică la mitul salvatorului nu-i decât un pas. Și reciproca e adevărată. Își poate ispăși comandantul crimele comise la ordin salvând cinci sute de copii, în timp ce alte sute de mii au murit și încă mor? Și dictatura, și mitul salvatorului sunt fenomene ale unei istorii violente, o istorie a gesturilor radicale, nu a compromisului și a negocierii, nu a dialogului între oameni care prețuiesc diversitatea și caută, dincolo de ea, ceea ce îi poate uni. În excelente studii pe tema gândirii utopice, Isaiah Berlin constată că, adesea, căutarea armoniei sociale fără cusur a fost, de-a lungul istoriei, „o rețetă pentru măcel” și că singura soluție pentru o societate decentă este „să încercăm să promovăm un soi de echilibru, în mod necesar instabil, între diversele aspirații ale grupurilor divergente de oameni – să le împiedicăm măcar pornirea de a se extermina unul pe altul – și să promovăm gradul maxim practicabil de simpatie și înțelegere (grad probabil niciodată complet) între ele.”³

Apar în roman și cei lipsiți de putere, cei care știu că nu pot să mai salveze pe nimeni cu adevărat, după ce oroarea s-a produs. Fac ce pot să facă și când e pace, și când e război: binele care depinde de ei. Nu așteaptă minuni, nu au așteptat niciodată, dar nici n-au fost vreodată în stare să ucidă pe cineva (la ordin sau nu). Ar răspunde categoric „nu” la întrebarea pe care fratele revoltat i-o pune lui Alioșa cel împăcat cu lumea și cu Dumnezeu: „Te rog stăruitor să-mi răspunzi cinstit la o întrebare: închipuiește-ți că ți-ar fi dat să clădești cu mâna ta destinul omenesc spre fericirea tuturor, ca lumea să se poată bucura în sfârșit de liniște și pace, dar că, pentru a ridica această construcție, trebuie neapărat, e absolut necesar să ucizi în chinuri o singură făptură plăpândă […]. Spune, ai accepta în aceste condiții să fii tu arhitectul?”.

Unul dintre cele mai frumoase personaje ale romanului este Fatima, ihtiolog cu studii la Zürich, care îi îngrijește, alături de alte câteva femei, pe copii. Frumoasă ca o „prințesă persană” fără vârstă, blândă și tăcută (mai ales când vine vorba de propria viață), este îndrăgită de toată lumea. Ofelie asiatică, fără niciun fel de șansă în nebunia istoriei. Cântecul ei tulburător răsună în fiecare zi, la apropierea nopții, în trenul improvizat din vagoane care mai păstrează amintirea vechiului regim – al doilea vagon a fost cândva o biserică ambulantă, spectaculos de inutilă, până la urmă, în plină indigență umană. E cântecul unei suferințe intolerabile, al pierdutei speranțe în liniștea și bucuria vieții printre oameni:

„Voi aștepta pentru toate mamele lumii.
Dormi, copile, e ultima noastră noapte,
Dormi – și trezește-te bărbat”.

1.F.M. Dostoievski, „Frații Karamazov”, traducere de Ovidiu Constantinescu și Isabella Dumbravă, Cartea Românească, 1986

2.Alexandru Toma Pătrașcu, „Miraculoasa dispariție a ateilor din România”, în „Republica” (https://republica.ro/), 15 martie 2022

3.Isaiah Berlin, „Lemnul strâmb al omenirii. Capitole din istoria ideilor”, traducere de Andrei Costea, Humanitas, 2021