Inerție

Pentru prima dată, Ada ezită să se întoarcă acasă. Stă aproape inertă sufletește în vechea locuință, cu bagajele făcute. Răsfoiește ore în șir netul. Colega de bancă din clasa a VI-a își făcuse un update corporal și devenise escort girl în Dubai. Punea fotografii în care purta ochelari de soare și pantofi cu toc în picioarele lungi și încă foarte frumoase, părea să aibă cu cincisprezece ani mai puțin, n-ai fi zis că împlinise 45, în câteva luni își schimbase cu totul înfățișarea, zâmbetul, coafura, chipul chiar. Un bichon maltez arunca zulufi albi într-un colț, alături de o sofa de lux. O cunoștință veche se radicalizase politic, scria postări veninoase, îngrijorătoare de-a dreptul, de un fundamentalism pe care nu i l-ar fi ghicit niciodată, cu atât mai surprinzător cu cât se cunoșteau de foarte mult timp. O prietenă divorțase și acum se plimba prin toată Europa, afișându-și independența la modul ostentativ, ca un condamnat care fuge cât mai departe de lanțul unde stătuse prizonier. În toate fotografiile râdea, de la Luvru până la Florența. Torturi aniversare, sfaturi și cugetări personale pe teme de educație și de politică, selfiuri până te lua greața, evenimente culturale, copiii, mici, mari, îmbrăcați, dezbrăcați, afară, înăuntru, la școală etc., bancuri, horoscop etc. etc. Ada se plictisise deja de toate, știa de dinainte ce va posta fiecare. Rar de tot avea surprize. Trolii o amuzau cel mai mult, fiindcă nu aveau nicio cenzură, înjurau fără ocol și puneau cele mai tâmpite mesaje și imagini. Până când se plictisise și de ăștia, nu de prostia lor, ci se scârbise de ura lor. Trolii de obicei urăsc.

Nici nu mai știe de când stă așa cu ochii pe ecrane, fără conștiință de sine aproape. Amână o zi, apoi încă o zi, apoi o săptămână, sunt deja trei de când ar fi putut să se mute. Face naveta între cele două apartamente. Întâi cu motiv întemeiat, fiindcă trebuie să curețe, să spele, să arunce. Plecase de aproape doi ani și peste tot se așezase mizerie, stăpânea praful, păianjeni mari țeseau pânze pretutindeni, atârnau pe tavane, un cărăbuș zăcea pe spate, cu piciorușele adunate, în mijlocul sufrageriei, îi găsise perechea în colțul ușii de la intrare, parcă un pic mai arămiu și mai lucitor, o rădașcă. Țevile curgeau, faianța se umpluse de grăsime, parchetul se scorojise, geamurile negre priveau spre înăuntru violetele de Parma uscate.

Apoi amâna fiindcă avea neapărat nevoie de tot felul de lucruri, de servicii de internet, de cablu tv, de altă yală. Unele se aranjaseră repede, pentru alte lucruri trebuise să aștepte, să sune din nou la firme, să reprogrameze. Aruncase saci întregi de lucruri vechi, golise toate sertarele, aprinsese lumânări parfumate, adusese orhidee și zambile înflorite. Se certase cu vânzătorul de la key center fiindcă, în ciuda asigurărilor primite, nu reușise să folosească noul sistem de închidere a ușii, pur și simplu nu se potrivea.

Spunea tuturor că încă mai are de făcut curățenie, iar când casa fu în sfârșit destul de primitoare și de aerisită, găsi un nou pretext: din pricina internetului, nu mai poate sta fără internet de mare viteză. O prietenă o întreabă o dată la două zile dacă gata, s-a mutat, dacă are nevoie de ceva, se oferă să o ajute. Îi răspunde mai nou că până nu schimbă încuietoarea nu se poate stabili acolo, fiindcă nu se simte în siguranță. „Știi că asta e de fapt o problemă psihologică.” Da, așa este, pricepe deodată că e o problemă în mintea ei, că nu are a face cu nimic altceva decât cu faptul că încă nu își poate asuma noua condiție, în vechea ei casă. Nu poate lega trecutul de prezent, nu își reprezintă mental viitorul. Tocmai, casa fusese un spațiu al vieții în comun, în familie, îi dăduse o identitate anume, o imagine despre sine de care nici măcar nu fusese conștientă, de femeie măritată. Fiecare casă în care locuise marcase o altă etapă din viața ei, iar acum i se părea straniu că trebuie să se mute înapoi, într-un loc pe care îl știa, în același loc, tocmai fiindcă ea nu mai era aceeași, era alta. Casa îi părea acum îndepărtată de ea, neadecvată, ca un spațiu în care nu te mai poți regăsi, deși, paradoxal, îți e încă atât de familiar. Își dorise mult, în ultimele luni, să se așeze din nou, iar acum, când în sfârșit reușise, trăgea de timp. Se ducea să aranjeze lucruri, muta câte ceva, mai spăla un pahar, mai curăța un raft, ducea câte o sacoșă de cărți, înșiruindu-le pe covor, incapabilă să le aranjeze. Un șantier de design interior care oglindea șantierul ei sufletesc. Nu se putea așeza în liniște fiindcă nu avea nicio narațiune interioară care să o ajute, să pună o direcție, un sens în existența ei atât de violentă. Perioada de provizorat nu se încheiase nici în mintea, nici în inima ei.

Se întorcea în apartamentul închiriat, îi plăcea din ce în ce mai mult, se gândi chiar să îl țină în continuare. Visase prea multe acolo, plănuise aproape inconștient o nouă viață, una care nu lua deloc formă. Simțise o energie diferită, un val de afecțiune și de optimism ce se izbea repetat și tragic de malurile neputiței. Începu să caute răspunsuri în jurnalul ținut în anii aceștia.

„E ultima duminică din ianuarie. Tristă detașare de toate. Am senzația că trăiesc între lumi. Cu cât trec anii, cu atât pierd teritorii ale realului. Mă hrănesc din ce în ce mai mult dintr-un trecut fantasmatic și fulgurant, pe care nu l-am înțeles niciodată, pe care îl zăresc însă din ce în ce mai des prin cețurile memoriei mele înșelătoare. Imagini, figuri, momente ies fără veste, în orele de liniște, de apatie, de somnolență. Îmi dau seama că sunt mai aproape de morți decât de vii. Am, de ceva timp, mai multe în comun cu cei de dincolo. Poate fiindcă s-au dus atâția, pe rând, cu fiecare a mai murit un teritoriu. O lume întreagă. Glasuri, replici și gesturi taie filmul neîntrerupt și haotic din spatele ochilor. Puține lucruri din exterior mă trag la suprafața existenței. În dimineți friguroase ca aceasta, primul zgomot care mă trezește din spațiile mișcătoare din lăuntrul meu este cel al gunoierilor care vin să ridice tomberoanele de la reciclare. Torsul mașinii și declicul zăvoarelor mari îmi dau liniște și speranță. Știu că lumea merge mai departe, orice ar fi, indiferent de starea mea de absurd și de melancolie. Aproape de mine, la capătul blocului, dincolo de ziduri, pe aleea îngrămădită de mașini prost parcate, câțiva oameni în salopete murdare, cu mănuși jumătate rupte, în aerul înghețat de dinainte de răsărit, își pun corpurile lor sănătoase ori bolnave, robuste ori scheletice, să lucreze în angrenajul social care ne ajută să trăim. După reguli, după scheme, într-un program fix, ca un mecanism exact.

Ascult guguștiucii și mă înseninez, deodată. Câteva raze de soare pătrund prin perdeaua veche, pe care se unduiesc desene cu florea soarelui. Orice aș simți în zilele de oboseală, dezgust, teamă, îmi dau seama până la urmă că iedera este puternică, greu de rupt, fibra mea interioară mă ține încă aici.

Hazardul e adevărata noastră libertate – viitorul, imprevizibilul. Singurul lucru care contează cu adevărat, după secunda de aici, a prezentului, este clipa ce va să vină.

Așa că sunt datoare să trăiesc. Într-un fel, pentru ei. În locul lor. În locul tuturor morților mei. În locul teritoriilor pierdute, al șanselor risipite, al visurilor zădărnicite.

Abia găsesc puterea de a mă ridica. Am periodic asemenea momente: inert, trupul meu zace fără-ndemnuri, numai lut, ascuns sub pături. Înțepenită, mintea mea nu mai găsește repere, doar ochii rătăcesc în jur ori se fixează pe un obiect, urmăresc raza de soare ori ușa de la șifonierul vechi, de care atârnă o bijuterie mare și un ornament de Crăciun. Îmi simt picioarele înghețate și somnul care mă cuprinde lin, la loc, nu apuc să mă gândesc la nimic.

Mă trezesc un pic mai târziu. Am visat mult, intens. Îmi aduc vag aminte. Mă ridic și intru în bucătărie, să fac o cafea. Aprind lumânări, cât timp fierbe apa. Prefer să fierb la ibric. Privesc pe fereastră și ud orhideele mari, înflorite. Nu îmi dau seama ce am de făcut, nu pot să mă întind cu mintea dincolo de gesturile mărunte. Cafeaua îmi face plăcere. Presar deasupra scorțișoară ca și cum aș pune pulbere de aur dintr-un recipient antic. Mă uit în neștire pe fereastră, aleea aproape pustie, cu puțini trecători, înfofoliți. Cei care au câini și cei care încep devreme serviciul au trecut de mult. Acum, câte o bătrână se duce la piață, câte un elev întârziat, o fată grăbită, cu telefonul în mână.”

Un glas strigă din adâncul pieptului, ca într-o mină de sare.

-Aa-daaaa…

-Adaa…