Acum am chef de o gogoașă

Iosif se trezise și se uita pe geam. Reveniseră în stradă muzicienii pe care-i mai ascultase.Vioara și violoncelul se pregăteau să scoată combinația divină de sunete care se numește Bach. Rafael se așezase într-un fotoliu, dezamăgit că viziunea din zorii zilei fusese o iluzie optică sau o prelungire a visului. Corpul lui nu era mai tânăr, nici părul negru, însă sufletul i se înviorase într-un fel în care n-o mai făcuse de multă vreme. Nu era dezamăgit. A sunat-o pe Pythia.

Pythia e o florăreasă din Manhattan. Familia ei venise din România cu mulți ani în urmă. Erau fericiți să locuiască într-o țară în care-și puteau duce îndeletnicirea lor tradițională mai departe, așa cum voiau. Rafael, pe atunci, locuia la New York și lucra într-o galerie de artă. Se ocupa de contabilitate, la asta se pricepea cel mai bine. Și era băgat până la gât în carameaua unei căsnicii sufocante. Discuțiile cu Pythia îl relaxau, lipsea miza. De ce atunci când oamenii nu se cunosc foarte bine pot comunica mai ușor, se pot asculta cu mai multă răbdare? Apropierea prea mare creează de fapt distanță, rareori o intimitate plină de respect. Cuplurile se înțeleg bine până în clipa în care încep să-și ceară, pretindă lucruri. Acolo e atacat, la început discret, dreptul la libertate. Totul merge până e trecută granița libertății.

Pythia nu avea habar de chestii sofisticate, pentru ea viața era simplă. Ca orice om, avea tristețile și necazurile ei. Cu Rafael stătea de vorbă din când în când la o cafea to-go plimbându-se pe străzi preț de few blocks cum spun americanii. Ea îi povestea despre transporturile cu marfă care ajungea gata distrusă. Se întâmplase să descarce vrafuri de trandafiri storciți și ruginiți, crini care păreau culeși de pe morminte sau gladiole rămase doar bețele. Uneori avea probleme cu banii. Mama ei nu mai trăia, murise la scurt timp după ajungerea în America. Pythia îi păstra o amintire caldă în suflet, ar fi avut mare nevoie de sfaturile ei. Faci așa, îi explica mama, luminându-i cea mai bună cale. Uneori, în lungile lor plimbări, Rafael o ținea de mână pe Pythia.

Rafael îi cunoștea pe peripatetici, ea nu. Asta nu-i împiedica să aibă discuții pline de miez și mai ales să se asculte unul pe celălalt. Problemele nu difereau cu mult de ale altor femei de vârsta ei. Știa, cu intuiția ei naturală, că vine vremea să devină mai înțeleaptă. Ce înțelegea prin asta nu-i era clar lui Rafael, pentru că „înțelepciunea” ei era presărată cu multe cuvinte excitante. Rafael se bucura, dar învățase să se bucure cu măsură, ca să nu ajungă ca Homer Simpson când simte pornirea „acum am chef de o gogoașă” și să fie mânat doar de impuls. Asta duce la plictiseală.

Pythiei chiar îi plăceau gogoșile umplute cu multă vanilie, știa o tonetă de unde lua cele mai zemoase gogoși din oraș, și gura ei devenea perfect rotundă la mijlocul cuvântul zemoase. Îl înghiontea pe Rafael spunând că ei nu ar putea să aibă în ruptul capului o „vanilla relationship”. Se americanizase Pythia.

Rafael zăcea-n fotoliu. Iosif l-a lăsat în pace și a ieșit pe hol să facă câțiva pași și să citească scrisorica vărâtă de Herz pe sub ușă. Iosif simțea că se sufocă, știa că totul e doar în mintea lui.

Deci, lucrurile nu sunt așa cum par, se gândea Iosif. Când mi-e rău, de fapt mi-e bine. Ia să vedem ce zice Herz aici, o întâlnire cu toți chiriașii, ce naiba, doar n-o vrea să ne dea afară? Santiago e sigur în spatele chestiei, sud-americanul ăsta îl are pe dracu’ în el. Mă calcă pe nervi că-și lasă aspiratorul peste tot. Sigur, să se vadă că face curățenie, să dea bine în fața șefului. Nici nu poți să-i muți scula, a scris pe ea No tocar, să-l ia naiba. Nu știu ce-o avea Rafael, nu e în apele lui. De când cu viața asta mai mult în casă, a luat-o razna. Nu mai poate avea o întâlnire ca lumea cu cineva, îi e frică de ceilalți. O frică ciudată, pentru că nu mai știe exact de ce i-e frică.

Foto: Mihai Constantineanu