Câștigătorii concursului de flash fiction Laconic pe luna aprilie, concurs jurizat de Literomania

Iată și câștigătorii concursului de flash fiction pe luna aprilie, organizat de platforma Laconic și jurizat de Adina Dinițoiu și Raul Popescu, editorii Literomania.

⁎ Adela Vlad a câștigat premiul de 500 de lei pentru cel mai bun text din luna aprilie!

⁎ Dan Banu e câștigătorul premiului special al juriului, un voucher de 100 de lei, oferit de Cărturești!

Publicăm mai jos prozele scurte semnate de cei doi câștigători. Felicitări și spor la scris în continuare! (Literomania)

Smida

Adela Vlad

A descoperit Smida la festivalul de jazz de acolo. A simțit că locul acela îi aparține, că a fost creat anume pentru el. Se mira că l-a cunoscut atât de târziu, deși fusese în el de la bun început, ca un peisaj interior care își găsea în sfârșit o întrupare.

Dealurile, frunzișul și lumina îi vorbeau pe limba lui, într-un fel în care nimeni n-avea cum să înțeleagă, în niciun caz iubitorii de muzici venite dintr-o altă lume. Jazzul întina locul, la fel ca eșarfele colorate ale fetelor cu cercei mari din lemn și genți de rafie.

Reflectoarele, boxele, cablurile, toate erau niște corpuri străine. Jazzul aparține cafenelelor din Centrul vechi, dar a trebuit să ajungă în inima munților ca să-nțeleagă asta.

A fotografiat un cal sălbatic privind spre puhoiul de lume, ascuns după un pâlc de copaci; o femeie bătrână ce umbla prin mulțime, cu ștergare de vânzare; turla unei biserici; o casă din bârne, cu ferestre cât palma. El însuși, cu Canonul lui, se simțea ca un parazit al locului, a cărui frumusețe nu s-ar fi cuvenit travestită în fotografii. Doar că nu știa cum altfel să-și încorporeze lumea.

Gazdele lui s-au mirat că vrea să rămână la Smida, chiar dacă festivalul se încheiase. L-au întrebat ce să-i aducă din oraș. Nimic, a răspuns. Urcat pe platoul pe care-l ochise încă din prima zi, Victor a simțit c-a ajuns la liman. Ar fi vrut să cumpere muntele întreg, pentru ca platoul să fie doar al lui.

Trăgea cadre peste cadre, de la stâlpi de înaltă tensiune, la vulturi pe culme. Se contorsiona în căutarea vreunui detaliu doar de el dibuit, executa un soi de dans cu aparatul lui de fotografiat – cel puțin așa simțea, că este un acrobat; de-asta și-ar fi dorit o fotografie care să surprindă momentul – cu el însuși pozând – , dar mereu voia să strângă în imagini tot ce trăia, să nu se risipească nimic.

Liniștea era palpabilă în dimineața aceea. Soarele se ridicase deja, lumina își pierduse prospețimea din zori, iar Victor simțea că ziua era ca și trecută, îi oferise deja ce putea fi mai bun. Auzi pământul cum vuiește, ca înaintea unui tunet. Era însă senin. Un ATV își făcea drum înspre platou, asurzitor, cu roțile prinse de coama dealului. Ajuns sus, ATV-ul execută niște zigzaguri ca pentru o demonstrație, apoi se opri brusc în dreptul lui Victor. Tipul de la ghidon îl măsură cu privirea și îl pofti lângă el. Victor refuză scurt, cu un gest de enervare. Motorul convulsionat stricase liniștea locului, era ca un duh rău de care trebuia să scape cât mai curând.

Mirosul de ars, de motor încins, plutea în aer, chiar după ce ATV-ul dispăruse în zare. Se întoarse la pensiune pe aproximativ același drum, trecu pe lână tufa de măceș ca pe lângă o cunoștință veche, ferindu-se să nu-și mai agațe cureaua aparatului în spini. Soarele împrăștia o lumină egală. Vulturii se roteau în cercuri ample, cu mișcări de paradă.

În dreptul pârâului, recunoscu ATV-ul răsturnat într-o rână. Brațul șoferului atârna fără vlagă peste portieră. Victor se opri, își fixă aparatul asupra unui firicel de sânge ce se scurgea din gura întredeschisă a bărbatului și apăsă pe declanșator. Trecu mai departe, iar pământul reavăn îi absorbi zgomotul pașilor.

Vreme numa’ bună de făcut poze, îl întâmpină gazda, cu părul vâlvoi și pieptul cămășii pătat de cafea.

— Stați o secundă. Pot? întrebă Victor, apoi, fără să mai aștepte, îndreptă obiectivul aparatului înspre el, ca pe o armă.

— Ce-aveți cu mine, scânci bărbatul, cu mâna îndreptată înainte, într-un gest de apărare. Nu eram îmbrăcat de poze, nu-mi faceți mie, mai bine lu’ nevastă-mea, ș-așa mereu îmi cere s-o pozez. Lili, Liliiii, domnu’ fotograf vrea…

Lili apăru de nicăieri, blondă și planturoasă, aparatul de fotografiat ar fi avut cum să o surprindă: în spatele tejghelei, de exemplu, în vreme ce turna cafeaua în cești, aceeași cafea pe care soțul ei, neatent, și-o vărsase pe cămașă.

— Eu zic să-l lăsăm în pace pe domnu’ fotograf, știe el mai bine.., spuse Lili, în timp ce scotea bonul de casă pentru chiriașul lor, căci deja asta devenise Victor. Domnu’ caută liniștea, mai face câte o poză cu locurile noastre frumoase, să o arate la București, să vadă lumea că se poate trăi simplu și curat. Mi-a cerut să-l las să se urce în pod, da’ cine știe ce-o fi pe-acolo, trebuie să urc eu mai întâi, să fac curățenie.

Vorbea cu ea însăși, de parcă Victor ar fi fost absent. Pata de cafea de pe cămașa bărbatului se uscase, aproape că nu se mai vedea. Lili ștergea cu gesturi molcome mesele de lemn, la care n-ar fi fost oricum cine să se-așeze. Purta sandale verzi și avea unghiile degetelor de la picioare date cu ojă roșie. Victor se mulțumi să le fotografieze din priviri.

— E o lumină caldă, se trezi el vorbind.

Sirenele salvării sunară nefiresc în locul acela uitat de lume. Lili crezu că n-aude bine și se uită nedumerită la fotograf, dar Victor nu-i întâlni privirea, era absorbit de albul degetelor ei lungi de la picioare.

Lin Lin

Dan Banu

Pe Lin Lin am cunoscut-o la Paris, în 2010, la vernisajul expoziției de pictură de la A2Z Art Gallery. Venisem pentru a-l susține pe Pierre și a fi un prim admirator al lucrărilor sale. Eram prieteni buni și nu puteam să-l refuz.

Galeria era plină de lume când am ajuns. Fum, șampanie fină, talii subțiri, sacouri cu coatele peticite și, peste toate, un zumzet continuu, ca o prăvălire îndepărtată de ape. Întârziasem intenționat, ca să scap de speech-urile de început, de genul „Pierre este un artist complex. Prin creațiile sale, dovedind o desăvârșită mânuire a penelului, el configurează o lume miraculoasă…”. Știu textele astea pe dinafară. Variază puțin, în funcție de talentul și zona artistică în care se bălăcește pictorul.

Lin Lin era o fată firavă, tunsă băiețește, cu un aer ștrengar și ochi așezați la marginea feței, parcă înadins fugind unul de altul, pentru a putea prinde dintr-o privire și marginea din stânga și cea din dreapta a șevaletului. Purta o bluză albă cu dantelă, o salopetă verde și o pereche de balerini galbeni. Făcea notă evident discordantă cu restul mulțimii simandicoase.

Picturile lui Lin Lin se deosebeau de toate celelalte. Majoritatea artiștilor împrăștiau pe simeze dungi și cercuri colorate, oarecum drepte, oarecum rotunde. Lin Lin, însă, aduna fulgi care la fiecare adiere erau gata să zboare și să cadă apoi pe umeri, pentru a se îmbiba în țesături sau a se topi în plete. Culorile lucrărilor sale erau pale, de parcă își înmuia cu teamă penelul. Sau, poate că teama venea la atingerea pânzei, pe care nu voia s-o rănească.

A trecut neobservată de publicul ce s-a îndreptat cu ochelari de cal spre numele mari, dar și de majoritatea criticilor. I-a atras, însă, atenția lui Nicolas Bourriaud, care a amintit-o într-unul din discursurile de încheiere. „Lin Lin este un artist ale cărui lucrări captează vederea prin originalitate” – a spus el, fără să-i arunce vreo privire, ca și cum ar fi vrut doar să facă o notă pe un petec de hârtie, să nu uite. „Dacă Lin Lin va adăuga mai multă forță și culoare lucrărilor sale, va ajunge departe” – a încheiat el, scurt.

Lin Lin l-a ascultat. Anul următor a lăsat deoparte acuarela și a acoperit pânzele în guașă. Nu le-a dispărut delicatețea, dar au început să capete greutate. Fluturii nu mai zburdau prin pânzele ei, locul lor fiind luat de păsări cu aripi mari, care acopereau aproape în întregime cerul. Lumea a început să-i aprecieze lucrările, oprindu-se de-acum în fața lor, cu atât mai mult cu cât Nicolas Bourriaud a aplaudat schimbarea la vernisajul expoziției din Lyon, un an mai târziu.

Am avut surpriza ca Lin Lin să mă recunoască atunci. A tresărit când m-am apropiat, a zâmbit cald și mi-a întins o mână de copil. Dacă la prima întâlnire o descoperisem mică și firavă, acum îmi părea că se topise de-a dreptul, asemeni unui om de zăpadă, dar nu de la căldura din exterior, ci dinăuntru. I-am spus toate astea și-a murmurat, aproape fără să dezlipească buzele, zâmbind în același chip ștrengar: „Ooo, nu-ți fie teamă, are grijă Mama Yi de mine, nu pier eu atât de ușor.”

Aveam să o mai văd și la alte vernisaje, la Londra, Frankfurt, Milano. Lucrările sale erau de-acum apreciate de public și de critică. Își pierduseră într-o oarecare măsură grația, însă căpătaseră nu doar greutate, ci și forță, ascuțime pentru a se înfige în ochiul privitorului. Erau în asemenea măsură încărcate de culoare, încât ai fi putut spune, cu mâna pe inimă, că acolo e o bucată de braț, o cărămidă dintr-un zid, o privire decojită din dejurîmprejur, o felie de suflet. Arătau mai mult ca un basorelief, decât ca o pânză pictată.

Pe măsură ce lucrările ei căpătau tot mai multă forță, Lin Lin apărea tot mai slăbită. La ultima întâlnire de la Factory18, în Viena, nu am recunoscut-o. Nu era doar o firavă umbră a femeii pe care o întâlnisem în Paris, ci devenise parcă transparentă, toată culoarea din trup scurgându-i-se în pantofi. Mă speriam de fiecare dată când cineva se apropia de ea, ca nu cumva să treacă peste ea așa cum treci peste preșul întins la ușă. Devenise, însă, faimoasă, iar succesul ei mă bucura.

Apoi, pentru o bună bucată de vreme, nu a mai văzut-o nimeni. Apărea pe primele pagini ale ziarelor, în emisiunile de artă, în analizele criticilor. Dar în persoană, niciunde.

După trei de ani de la dispariție, am decis să o caut. A fost tare greu. Nimeni nu mai știa nimic despre ea, omul de zăpadă se topise de tot. Unul dintre prietenii ei chinezi și-a amintit, însă, că o văzuse în Madaozhen, unde locuia împreună cu mama ei. Am găsit-o, în sfârșit, într-un bloc comunist făcut din cuburi, cu pereți reci, cenușii. Mi-a deschis Mama Yi. Avea obrajii zbârciți, făcuți parcă din vorbe lepădate. „Lin Lin – am întrebat – unde e?” Femeia s-a codit să spună ceva. Fiindcă a văzut că nu am de gând să plec, a deschis ușa spre micul dormitor, iar într-un colț al patului era ceea ce rămăsese din Lin Lin, doar un ghem de carne. Brațele îi deveniseră două cioturi, trupul i se împuținase încât părea al unui miel, iar fața arăta precum o pictură uitată în ploaie, cu făgașe scurgându-se-n carne, ducând cu ele culoare și miez. Am închis ochii și-am fugit.

La Paris, același Nicolas Bourriaud anunța nașterea unei stele de nivel mondial.