Între teoria și poetica traducerii

În numeroase studii de teorie și practică a traducerii, s-a afirmat că toţi cei care comunică sunt traducători – o face, de pildă, și Roger T. Bell, în „Teoria şi practica traducerii”. Iar întrebarea ce decurge în mod logic de aici este cum și prin ce anume diferă rolul traducătorului (literar) faţă de cel al individului care comunică pur şi simplu; şi este evident că la nivelul actului (al activităţii) de tălmăcire acţionează procesul de recodificare lingvistică.

Se știe că unii specialiști în domeniu au încercat uneori exemplificarea exhaustivă a procesului, ignorând, deliberat sau nu, produsul. O analiză cuprinzătoare trebuie, însă, să aibă în vedere ambele aspecte, traducerea fiind un fenomen viu şi extrem de complex, implicând în mod esenţial limbajul. Pentru că, în fond, problema principală constă în a alege între echivalenţele la nivelul cuvintelor sau echivalenţele la nivelul înţelesului. De aici şi considerarea traducerii între două extreme: ca artă sau ca ştiinţă. În recenta sa carte, „De la teoría a la poética de la traducción” (publicată în Mexic, la Benemérita Universidad Autónoma de Puebla, 2023), Victor Ivanovici încearcă să unească cele două aspecte şi să demonstreze implicit că, rămânând ştiinţă, cu coduri proprii de conduită şi criterii de performanţă, traducerea este, în egală măsură, o artă. Nu întotdeauna uşor de atins, dar de fiecare dată fascinantă. În sensul acesta, autorul consideră că „procesul traducerii este compus de fapt din două acte de comunicare înlănţuite, dintre care primul se desfăşoară în spaţiul limbii şi culturii de plecare, adică al limbii-sursă, iar celălalt în sfera limbii şi culturii de destinaţie, altfel spus a limbii-ţintă. Traducătorul reprezintă veriga de legătură dintre cele două segmente, căci lui îi incumbă atât lectura şi interpretarea textului-sursă, cât şi producerea textului-ţintă.”

Cunoscut în întreaga lume hispanofonă și impus de multă vreme drept specialist de prim rang atât în ceea ce privește literatura latino-americană, cât și diferite aspecte ale traducerii (și ale poeticii traducerii), Victor Ivanovici s-a născut la Tulcea, în 1947. După studii la Liceul Grec din Bucureşti şi la Facultatea de Limbi Romanice, Clasice si Orientale a Universităţii din Bucureşti, a ținut cursuri de literatură spaniolă şi hispano-americană la Universitatea din Bucureşti, susținându-și teza de doctorat în anul 1993 (o analiză a operei lui Gabriel García Márquez). Din 1985 s-a stabilit în Grecia, predând la universitățile din Atena și Salonic. Este membru al Societăţii Elene de Literatură Generală şi Comparată, al Asociaţiei Internaţionale a Hispaniştilor şi al Societăţii Cervantine. Dintre cărţile sale amintim: „Triptic neoelenic. Cavafis, Seferis, Sikelianós” (în greacă), Atena, 1979; „Formă şi deschidere” (în română), Bucureşti, 1980; „Suprarealism şi «suprarealisme». Grecia, România, ţările hispanice” (în română şi greacă: Timişoara, 1997 şi Atena, 1997); „El mundo de la nueva narrativa hispanoamericana” (în spaniolă), Quito, 1998; „Literatură hispanoamericană” (în greacă), Atena, 1999; „Gabriel García Márquez y su Reino de Macondo”, Madrid, 2008. De-a lungul anilor, a tradus din limbile greacă, română, spaniolă, franceză, portugheză, catalană şi italiană, tălmăcind, între alții, din Odysseas Elytis (în română şi spaniolă); Octavio Paz (în română şi greacă); Paul Celan – poemele româneşti (în greacă şi spaniolă); Gellu Naum (în greacă şi spaniolă) şi Nichita Stănescu (în greacă).

În cartea de față, care beneficiază, în paranteză fie spus, de condiții grafice deosebite, Victor Ivanovici evidențiază traseul de la teoria la poetica traducerii, volumul reprezentând sinteza multora dintre preocupările și studiile sale anterioare. Astfel, autorul propune, drept cadru general al demersului său, ceea ce el numește „poetica traducerii”: „După părerea mea, această disciplină – al cărei teritoriu încalcă domeniile lingvisticii teoretice şi aplicate, teoriei literaturii şi creaţiei literare – se pliază pe modelul actului comunicării. După cum se ştie, actul respectiv implică un producător de mesaje, mesajul sau textul produs şi un receptor sau lector (care arareori e unul cu totul pasiv; cel mai adesea el exercită funcţia de interpret al mesajului ori textului)”.

Cartea este împărțită în trei secțiuni, cea dintâi, intitulată „Texto y traductibilidad” („Text și traductibilitate”), fiind dedicată unor succinte, dar esențiale premise teoretice, absolut necesare pentru paginile care vor urma. Aici, autorul definește „gramatica erorilor”, „stilistica funcțională” și importanța sa, dar și nevoia impunerii unui „model stilistic contrastiv”, pornind de la convingerea necesității imperioase de a pune stilistica funcțională în slujba traducerii. A doua secțiune a cărții, „Hacia una poetica de la traducción” („Către o poetică a traducerii”), aduce în discuție poetica actului traducerii („Instauradora”), poetica textului tradus („Receptora”) și poetica unei receptări prin prisma traducerii. De altfel, definirea conceptului de „poetică a traducerii” l-a preocupat de ani de zile pe Victor Ivanovici, căci iată ce scria acesta într-un articol publicat în anul 2011: „Modelul pentru poetica traducerii este chiar actul comunicării, în general, și al comunicării textuale și literare în particular. Prin urmare, principalele sale etape ar fi: 1) poetica actului traducerii, centrată asupra traducătorului văzut ca producător de mesaje sau texte traduse; 2) poetica a ceea ce se traduce, axată pe respectivele mesaje ori texte ca atare; și 3) poetica receptării sau lectura prin intermediul traducerii”.

Ultima parte a cărții de față, „Addenda”, este o veritabilă provocare și încântare pentru cititor, fie el specialist în traducere, fie doar pasionat de descoperirea mai multor aspecte relevante ale acestei veritabile arte a cuvântului. Aici, Victor Ivanovici analizează traductologia înțeleasă ca relație complexă între metafora traducerii și traducerea privită ca metaforă, se poziționează față de traductologia lui Schleiermacher, ajunge apoi la Borges, situat între traductologie și „traductosofie”, iar în final vorbește despre „intertextul traducerilor” (pornind de la cazul traducerii în limba greacă a poemului „Piedra del sol” al lui Octavio Paz, a cărui importanță este interpretată din perspectiva Neoavangardei grecești – trebuie să precizăm că autorul înțelege prin această „Neoavangardă” acea „avangardă activă, situată dincolo de determinarea strict istorică, în contextul epocii postmoderne – nimic altceva decât înțelegea însuși Paz prin postavangardă”). Astfel, în februarie 1964, în primul număr al revistei „Pali”, apare cea dintâi versiune în limba greacă a textului lui Paz, semnată de Yorgos Macrís (1923-1968), cel care a beneficiat și de varianta în limba franceză a poemului lui Paz, tălmăcit în 1962 de Benjamin Péret și publicat în ediție bilingvă la Gallimard (pe exemplarul francez care s-a aflat în posesia traducătorului grec existând numeroase sublinieri și adnotări – fapt cunoscut lui Victor Ivanovici prin intermediul lui Angelos Karákalos, prieten al lui Macrís, cel care i-a și pus la dispoziție respectivul exemplar). Este absolut fascinant demersul întreprins aici de autor (care utilizează deopotrivă mijloacele și metodele stilisticii, ale poeticii traducerii și ale literaturii comparate, într-o viziune care poate fi pe drept cuvânt numită transdisciplinară), care oferă cititorului o imagine exactă a labirinticului traseu parcurs, simbolic vorbind, de mesajul textului lui Octavio Paz, care ajunge în limba greacă, sub pana lui Macrís, dar trecând prin versiunea franceză a lui Péret.

De menționat încă un amănunt. Volumul lui Victor Ivanovici are la final și o impresionantă bibliografie critică și teoretică, din care fac parte, pe lângă autori străini, și cercetători români, ale căror studii sunt excelent valorificate aici. Amintim doar câteva nume: Solomon Marcus, cu excelenta „Poetică matematică” (1970), Iorgu Iordan, cu „Stilistica limbii române” (1975), Cornel Mihai Ionescu, cu „Generația lui Neptun. Grupul 63” (1967), sau Domnița Dumitrescu, cu al său „Întreptar pentru traducători” (1980).

Cartea aceasta este, dincolo de nivelul științific, și un profund studiu dedicat, fie și tangențial, problemelor literaturii şi relaţiilor extrem de speciale care se stabilesc între textul original, traducător şi versiunea/versiunile într-o altă limbă. Și chiar dacă Victor Ivanovici nu afirmă, asemenea lui Suzanne Jill Levine, de pildă, că traducerea ar fi „un act subversiv”, el se întâlnește cu cercetătoarea americană în convingerea că traducerea este o activitate creatoare prin excelență. Astfel că orice bun traducător de literatură trebuie să încerce să găsească soluţii chiar și pentru acele enclave textuale considerate dificile sau intraductibile. Nu unele simpliste, menite a tălmăci cuvânt cu cuvânt, ci creatoare în cel mai înalt grad. Căci, după cum înțelegem la capătul lecturii acestei cărți, traducerea dezvăluie întotdeauna – dacă este bine făcută! – un adevăr estetic situat la nivelul cel mai profund al originalului. Şi tot traducerea are darul de a anima acest adevăr şi a-l exprima, cât mai convingător, într-o altă limbă, demonstrând, astfel, că relația dintre cititor și text nu este neapărat condiționată de limba în care o operă literară a fost scrisă. Traducerea devine, așadar, veritabil proces de colaborare între textul original, autorul acestuia şi traducător, nu o simplă activitate intelectuală solitară. Victor Ivanovici depăşeşte, fără îndoială, nivelul simplei glosări (fie ea şi docte) pornind de la cunoscutul dicton „traduttore traditore” – la care, din păcate, au cam rămas unele studii de traductologie… – şi reuşeşte să evidenţieze esenţa procesului de traducere şi, în egală măsură, a produsului, traducerea literară rezultată în urma sa. Prin urmare, imaginea impusă de Roland Barthes cu privire la „moartea autorului” în cursul procesului complicat de naştere a textului primeşte o nouă consistenţă la nivelul activităţii de traducere, înţeleasă ca desăvârşire a destinului operei literare de valoare – care, astfel, îşi poate continua drumul spre cititori din spaţii culturale diferite şi, nu o dată, îndepărtate de cel unde textul-sursă a apărut. Victor Ivanovici sugerează că traducătorul este și o fiinţă plasată sub metaforicul semn al Şeherezadei, căutând plăcerea prin intermediul cuvintelor şi mai cu seamă recurgând la permanenta re-scriere a unei istorii întemeietoare, al cărei ultim ţel este de a-i asigura propria supravieţuire în plan estetic. Desigur, prin intermediul marii literaturi. Sau, după cum se exprimă autorul însuși, „faptul de a transporta vorbirea dintr-o limbă în alta ne întâmpină pretutindeni sub cele mai variate forme. Dacă, pe de o parte, pot să intre astfel în contact oameni pe care îi desparte eventual întreaga suprafață a globului; dacă producțiile unei limbi dispărute de secole pot fi preluate în altă limbă, atunci, pe de altă parte, nu e nevoie să depășim domeniul unei limbi pentru a ne întâlni cu același fenomen.”

Victor Ivanovici, „De la teoría a la poética de la traducción”, México, Benemérita Universidad Autónoma de Puebla, 2023