„Cuvântul este pur și slut”

Pe 3 noiembrie 2023, a plecat dintre noi, la vârsta de 82 de ani, poeta Angela Marinescu (născută Basaraba-Angela Marcovici). În semn de omagiu, reiau în acest număr eseul din Literomania nr. 53 (din 2018), eseu dedicat poeziei Angelei Marinescu și publicat inițial în revista brașoveană „Astra”. (Raul Popescu)

„Cuvântul este pur și slut”

„scrisul este deşert cu sânge în loc de nisip”
Angela Marinescu, „Parcul”

„Experienţa poetică înseamnă un act cu finalitate poetică”, afirma Angela Marinescu (pe numele ei adevărat Basaraba-Angela Marcovici) în eseul „Despre experienţa poetică”, apărut în revista „Vatra”, în 1987, şi republicat în volumul de eseuri „Satul prin care mă plimbam rasă în cap”. (Re)citind poezia Angelei Marinescu, nu poţi evita sentimentul că, în cazul ei, poezia este trăire – la limita lucidităţii, la limita nebuniei – în cuvânt. Mai exact, experienţa poetică este acea experiență care îşi găseşte împlinirea, forma în cuvânt (restul sunt doar experienţe mediocre, efemere). Trăirea (sau experienţa) autentică, ea singură, e demnă de a-şi găsi forma, de a se fixa în cuvânt. Şi doar ea implică la final sentimentul prăbuşirii: „Dar tocmai prăbuşirea este garanţia autenticităţii experienţei. Mă refer la un fel de prăbuşire abstractă, în sensul că te-ai eliberat, te-ai simţit cunoscător, ai «văzut», ai ars, s-a sfărâmat ceva pe dinăuntru, s-a prăbuşit”. Angela Marinescu, poetă arădeancă, fiică a unui medic şi a unei gimnaste de performanţă, absolventă a Facultăţii de Filozofie din Bucureşti (1972), după ce, în prealabil, a făcut patru ani de medicină la Cluj, a rămas fidelă crezului ei poetic de-a lungul numeroaselor sale volume de poezie: „Sânge albastru” (1969), „Ceară” (1970), „Poezii” (1974), „Poeme albe” (1977), „Structura nopţii” (1979), „Blindajul final” (1981), „Var” (1989), „Parcul” (1991), „Cocoşul s-a ascuns în tăietură” (1996), „Fugi postmoderne” (2000), „Îmi mănânc versurile” (2003), „Poeme de sus în jos” (2003). La Angela Marinescu nu se poate vorbi de o aşa-zisă evoluţie poetică, în sensul în care nu există schimbări evidente în tehnică, în vocabular etc. Totuși, există, în poezia Angelei Marinescu, dese schimbări la faţă, în care eul se analizează, obsesiv, în diferite ipostaze şi situaţii. Avem, prin urmare, o poezie biografică în care experienţa este sublimată până la esenţe.

Tot ceea ce am scris a rămas în urmă. În faţă nu mai am decât o mare absenţă (divinitatea). Dacă voi mai realiza ceva, obiectul realizat va fi un produs al trecutului meu. Viitorul scrisului meu aparţine trecutului. Dar trecutul meu este, a devenit infinit.

Angela Marinescu

Volumul de debut, „Sânge albastru” (1969), stă sub semnul invocaţiei către zeiţe, muze: „Zeiţe, voi singurii mei zei,/ Dezlegaţi-mă de jurământul pe care l-am făcut./ Fragedă-i carnea şi-i plină de păcat,/ Cuvântul este pur şi slut” („Cântec latin”), o invocaţie de dezlegare care, de fapt, o leagă pe poetă de tentaţia cuvântului, fascinată, hipnotizată fiind de natura ambiguă a acestuia (cuvântul este „pur” şi „slut” în acelaşi timp). Sub influenţa cuvintelor, carnalul/carnea se dematerializează („De-atunci, orice cuvânt îmi stinge lungi fâşii de carne/ Şi pier din faţa mea până devin impersonală”, „Elegie”), se produce cufundarea într-un alt univers, obscur şi înspăimântător, o descindere în întuneric („Nici nu mai ştiu când mă cobor în întuneric”, „Elegie”). Trupul, în nemişcarea, în oprirea sa, este considerat ca inexistent, un trup străin de el însuşi, o carne ce se uită pe sine (cel care îşi uită carnea devine zeu): „Inexistentă sunt ca un copac/ Neliniştit de sevă şi soare./ O, cap al meu, decapitat,/ Ca un idol adânc care moare”, „Sfântă sunt ca un ou”). Există o destrămare, o eterizare continuă, dar legătura cu teluricul nu este anulată în totalitate, de aici şi dramatismul versurilor Angelei Marinescu: „Sunt lipită de pământul acesta/ Şi trebuie să-i simt duhoarea mereu./ Oare sunt blestemată/ Eu?” („Pământ, pământ…”). Corporalitatea ar aparţine, în viziunea poetei, unui anumit tip de corupţie, de degradare a fiinţei. Cu toate că starea lirică se schimbă în unele poeme din, de exemplu, „Blindajul final” (1981), unele versuri exprimând o frustă dorinţă de a trăi („cred în bucurie. Nimic nu mă poate opri./ nici flacăra răului. nici moartea”, „Acest câmp de fier”), inevitabil se produce, în cele din urmă, acea recluziune din „lumea slabă” în „infernul propriilor cuvinte”, recluziune stând sub semnul neantului, ceea ce aminteşte de poezia unui Ion Stratan.

Dar, dacă tot a venit vorba, sunt şi alte elemente care amintesc de poezia lui Stratan, ca de pildă luciditatea şi detaşarea cu care sunt privite interiorul propriei fiinţe şi angoasa rezultată din vecinătatea morţii: „ce lege a fiinţei ne sfârtecă creierul./ ce lege a bucuriei. ce lege. într-un ceas negru/ disperarea creşte şi masca creşte, se umflă,/ luând înfăţişarea morţii înfiptă/ în ochii estompaţi” („Ce mai rămân”). S-ar putea spune că, din această perspectivă, poezia Angelei Marinescu reprezintă varianta feminină a poeziei lui Ion Stratan. Sânge şi umbră, carne şi întuneric, delir şi violenţă, totul şi toate fiind înghiţite de moarte, având moartea în ele, „căci moartea şi umbra şi întunericul sunt unul şi acelaşi lucru” („Parcul”). Lumea poemelor Angelei Marinescu este o lume a umbrelor, a îndoielilor („o umbră îmi pătrunde în creier.// numai eu. pentru că exist, nu sunt”, „Parcul”), o lume dominată de angoasă, cu originile în carne, în sânge, o lume care sfârşeşte în Cuvânt – poezia fiind trupul acestei lumi: „am ridicat cuvintele ca pe nişte steaguri în bernă./ poezia mea sunt eu. Cei care nu-mi vor decât poezia/ nu îmi vor poezia. poezia mea are sânge şi carne/ o frunte îngustă şi trup de femei” („Parcul”). Angoasa ar putea fi, bănuim, urmarea bolii de care poeta a suferit la vârsta de douăzeci şi trei de ani – este vorba de tuberculoză. Amintirea suferinţei, a degradării fizice, corporale, este prezentă în multe poeme, precum cele din „Parcul”, volum apărut în 1991: „Această noapte însetată de dragoste/ îmi ţâşneşte din piept precum atunci, de mult,/ când foarte tânără scuipam sânge pe pereţii/ plini de fum ai spitalului din vârful muntelui” („Această noapte”).

În „Cocoşul s-a ascuns în tăietură” (1996), morbidului i se adaugă un alt motiv central, singurătatea, element adiacent morţii: „Când totul va fi liniştit/ şi cel care a fost iubitul/ va deveni duşmanul/ şi cel care a fost fiul va deveni călăul/ şi cel care îşi soarbe vinul se va zgudui// atunci vei şti că am rămas mai singură/ decât un animal în preajma morţii/ cu pielea întinsă pe cuvinte/ cu coapsele mele lungi apropiate până la disperare” („Când totul va fi liniştit”). Singurătatea implică şi sentimentul ostracizării, al cărui semn este ţeasta rasă („Satul prin care mă plimbam rasă în cap” fiind chiar titlul volumului de eseuri semnat de Angela Marinescu şi apărut în 1997 la Cartea Românească): „Cu părul ras mă plimbam prin sat/ în timpul în care poezia nu mai avea nicio putere…/ eu eram călugăriţa care îşi distruge sexul./ au venit să mă chinuiască străinii slăbiţi şi rudele de sânge” („Satul”).

În volumul din 2003, „Îmi mănânc versurile”, poeta nu se sfieşte a aborda și tema seducţiei („Dar de fapt pe cine am vrut să seduc? Pe nimeni şi nimic. Cred că am realizat acte de seducţie pură numai faţă de divinitate. Singură, divinitatea a rămas vie în faţa textelor mele şi a fiinţei mele”, va mărturisi poeta într-unul dintre eseurile sale), în acest caz fiind vorba despre o seducţie – în ciuda celor mărturisite de poetă – a sinelui, a propriei sale masculinităţi care, odată cu înaintarea în vârstă, a devenit mai evidentă: „sunt o bătrână incertă. sunt un bătrân ce am devenit nerăbdător./ secretul meu este scrisul. nu sexul”.

Versurile Angelei Marinescu, fie ele scurte, tăioase, sau lungi, ample, retorice, aduc în prim-plan o fiinţă ale cărei trăiri şi experienţe cu caracter revelator îşi găsesc Cuvântul, forma, aşezarea în poezie. Viitorul, pentru Angela Marinescu, nu mai poate şoca prin absolut nimic. Dimpotrivă, viitorul ei (atât ca scriitoare, cât şi ca om) aparţine trecutului: „Tot ceea ce am scris a rămas în urmă. În faţă nu mai am decât o mare absenţă (divinitatea). Dacă voi mai realiza ceva, obiectul realizat va fi un produs al trecutului meu. Viitorul scrisului meu aparţine trecutului. Dar trecutul meu este, a devenit infinit”.

Angela Marinescu, „Blindajul final”, Editura Tracus Arte, București, 2010

Text revăzut, publicat inițial în revista „Astra”