„Jurnalul unei vieți moarte de-a gata” (fragment) de Cristian Popescu

Vă propunem, în acest număr al Literomaniei, un fragment în avanpremieră din „Opere III. Jurnalul unei vieți moarte de-a gata” de Cristian Popescu, ediție îngrijită de Irina Călin și Dana Popescu-Jourdy, jurnal recent apărut la Editura Tracus Arte și care va fi lansat la Târgul de carte Gaudeamus (22-26 noiembrie 2023). (Literomania)

Jurnalul unei vieți moarte de-a gata

Cristian Popescu

13 ianuarie 1987

Așa cum există o conștiință a operei și o conștiință a cititorului (criticului) care intră într-un dialog, într-o relație de ne-însingurare, tot astfel există această conștiință a operei și o conștiință a celui care o scrie (diferită de prima). Însă, în al doilea caz, nu mai avem de-a face cu ne-însingurare, cu dialog, ci cu dislocarea unei aceleiași personalități, până la urmă cu înstrăinarea, ruperea de sine a scriitorului.

***

Mi-a povestit o bună prietenă despre intenția ei iluzorie de a fi arsă după moarte și pusă (cenușa) într-o clepsidră pe care urmașii ei s-o tot întoarcă și să-i tot strige: muncește, muncește, muncește. Plecând de la această parabolă personală mi-am imaginat uzinele „Nevermore”, unde sunt adunate sute de mii de asemenea clepsidre ale întregului popor. Și președintele de atunci (ca și de acum) al țării să vină dimineața să le-nvârtă, să le-ntoarcă cu o uluitoare dexteritate urlând: munciți, munciți, munciți.

Apoi am auzit bancul cu Bulă în care acest personaj de râs-plâns, după luni de zile de stat la coadă la carne fără vreo reușită, ajunge la serviciile iluzorii ale Crematoriului Național pentru a face rost de ceva mușchiuleț, ficat, chiar și rinichi. Totul fiind în zadar, cere plin de umilință, resemnat, câteva sute de grame de cenușă ca să-și facă ness măcar. Dar cenușa, după cum am aflat mai sus, e folosită în scopuri industrial productive și n-o primește nici pe aceasta.

14 – 15 ianuarie

Orice carte e o femeie gonflabilă. Și mă înțeleg (mă satisfac) foarte bine cu ele noapte de noapte. O să am haremul meu, adică biblioteca. O să deschid bordel, adică cele pe care (poate) am să le public. Bineînțeles că starea de scris reiese și din starea de lectură. Spun toate acestea pentru că de vreo două săptămâni mă îndeletnicesc avid, sarcastic cu lectura și am senzația că n-o să-mi mai treacă. Senzualitatea singurătății. Prin cărți. (Cărți gonflabile = o tautologie)

Opera de scris care e aceeași cu opera de citit. Că doar Iisus n-a fost la noi un mort gonflabil ca la alte popoare.

Toate femeile sterpe și fetele bătrâne se duc repede în cimitir se-ngroapă și-n trei zile pământul se umflă deasupra lor într-o grămăjoară rotundă. Și numai în trei zile pleacă din cimitir mulți, mulți copii din flori și cimitirul rămâne gol, pustiit, se ofilesc toate florile. Pe ruinele unei biserici o femeie gonflabilă crucificată. Iisus la 45 de ani.

24 – 25 ianuarie

Singura mea relație cu cifrele este numărul paginilor și (poate) mai puțin intens, numărul tramvaielor. Citești, și când te bucuri de frumusețea intensivă a unei pagini de carte, cauți în numărul ei o anumită semnificație neîntâmplătoare. (Superstițiile benefice ale lecturii; banalul ritual.) Și descoperi atunci cifrele în realitatea lor primordială, trebuie să le vezi așa, vorbind și ele despre lume în esențialitatea ei. 313. Poți să le aduni. Sau și mai bine să le privești separat în înșiruirea lor. 3 după 1, separat de 1, separat prin 3 de 1. Și dacă știi, și dacă simți așa-zis banala relație între 1 și 3, relație care de fapt nu se poate decât simți, nu poți să nu descoperi o lume esențială, esențializată – lumea cifrelor așezată dur și cuminte sub lumea ambiguă și suprapusă a cuvintelor de deasupra, de pe pagină. Amândouă aceste lumi – nesfârșite. (Curat alexandrinism)

Și imediat se pune problema (mi-o pun) în ce măsură lectura este un act de alexandrinism, de epuizare estetică a binelui și răului ca probleme acute, intenționale. Există acea bucurie a lecturii care provine tot din estetizarea sa maximă („estetica angoasei”, cum o numește Bachelard). Dar există și beneficiul sau maleficul pur moral al lecturii dostoievskiene sau tolstoiene. Shakespeare se mai poate citi alexandrin, Kafka îți mai lasă o șansă, dar acea carte minunată care își are rădăcinile în „Biblie”, „Biblia” a cărei lectură originară, onestă este o lectură pur morală. Cu cât o carte cere o lectură mai apropiată de lectura „Bibliei”, cu atât adevărul din ea este mai mare. Numai așa se poate circumscrie noțiunea de adevăr în literatură, prin moralitatea lecturii. Între moralitatea lecturii și alexandrinismul ei.

Tot apropo de lectură, îmi aduc aminte de problema pe care mi-a pus-o Radu Ruba în legătură cu cărțile de lemn sau vopsite din „Ciocoii vechi și noi”. Bibliotecile vopsite pe perete. Bibliotecile din lemn. El m-a întrebat: Ce simțeau vizitatorii casei respective când le priveau? Dincolo de obișnuința politicoasă și de politețea obișnuită, banalizată în fața acestor obiecte a vizitatorului epocii, biblioteca de lemn este ceea ce simte scriitorul de cărți față de cărțile pe care le-a scris și asta am să explic mai târziu pe îndelete.

De neuitat niciodată: povestea cea mai simplă, încercarea, ÎNCERCAREA (!), poate, sigur, niciodată reușită. Scrisul meu și cititul meu asupra scrisului meu și scrisul altora și cititul altora asupra scrisului meu și cititul meu asupra altora pentru a spune până la urmă (când?) (nu scriu eu aceste vorbe, le scriu cu ochii închiși): „Eu sunt cel care sunt”. Suprapunerea mea cu mine. Iar mijlocul (scrisul, cititul) prin care s-ar putea ajunge la acest capăt POATE că nu contează. O altă identificare a mea cu mine decât moartea.

25 ianuarie

Simt că poemul „crește” mai mult fără mine, mă depășește, mă formează, mă naște el pe mine (chiar dacă-l „gândesc” oră de oră) și asta, poate, e lucrul cel mai bun. E viu.

Râsul fără sens al lui Bacovia, râsul din nimic este râs cu iz de deces. Cum ar râde dintr-odată decedatul.

Să te urci în clopotniță, să-ți bagi capul în clopotul mare și să lovești în el când în stânga, când în dreapta. Ca să-ți mijească cucuie cum îi mijesc diavolului coarnele când e mic.

Să crezi că Iisus e verișorul tău. Să știi că iadul se construiește după harta palmei tale stângi, cum ți-au mai ghicit îngeresele bătrâne în palmă.

Tu cu toată familia ta și strămoșii și urmașii tot încercând prin deces să umpli la loc groapa mare și comună care e mormântul părăsit de Iisus. Groapa comună festivă cu flori și lumini colorate, cu panglici și discursuri și râs. A râde cu lacrimi.

Cel mai bine e să-ți crești moartea ca pe un fiu drag. Să te bucuri când îl vezi la casa lui, înstărit, împăcat. Născându-ți-se un fiu trebuie să-ți privești în ochii lui decesul. Să te gândești la anii pe care el îi va trăi după tine. Să poți să te uiți în ochii lui cum o să-ți privească el poza ta de pe cruce.

27 ianuarie

În decembrie-ianuarie anul trecut (ʼ86) am descoperit pentru mine golurile, spațiile albe dintre poeme cu ocazia textului despre tata. Jocul de sens, vidul, plinul latent, latența de sens pe care o dau aceste spații albe. Plin și gol. Apoi am descoperit (în același an) spațiile albe în textul critic al lui Lucian Raicu. Observând în decembrie – ianuarie 1987 că acest joc de Plin și Gol, această alternanță este prezența continuă în substratul esențial al gândirii sale critice. Poate de aici, din legătura/coincidența care există între spațiile albe din poemul meu și spațiile albe din textul său critic (textul său și textul meu) a pornit marele atașament, identificarea mea cu L. R.[1]

Fiecare fragment nou scris al poemului îl schimbă în întregime. Trebuie modificat întreg poemul după fiecare parte a lui. Imediat după ce a fost scrisă.

30 – 31 ianuarie

Poemul ca „scrisoare” scrisă autorului de către autor. „Scrisoarea” scrisă de poem, poetului. Poemul ca „scrisoare” scrisă de autor (poet) – omului, de scriitor – omului.

4 – 5 februarie

„Apocalipsa lui nea Vasile, vatmanul”
„Apocalipsa florăresei din colțul străzii”
„Apocalipsa tovarășului Costache, gunoier pensionar”
„Apocalipsa vânzătoarei de la pâine”
„Apocalipsa după Jeni, fată mare”
„Apocalipsa domnișoarei Marta, fată bătrână”
„Apocalipsa domnului Marcel, manechin în vitrină”

***

Se știe că în tălpi sunt punctele terminus ale nenumăratelor firișoare de nervi. Acolo este locul unei mari sensibilități. De trei zile, în fiecare dimineață, înainte să adorm după o noapte drăcească de lucru, mă întind bineînțeles în pat, iar maică-mea îmi mângâie și îmi masează și iar îmi mângâie tălpile picioarelor cu o răbdare îngerească, până când mă liniștesc și adorm. Am aproape douăzeci și opt de ani. Astăzi, 4 februarie 1987, când m-am trezit, i-am spus că asemenea fapte nu se pot uita niciodată. Bineînțeles că din cauza acestui îngeresc gâdilat la tălpi scriu poeme așa frumoase. Și ne spune Lucian Raicu: „Copilăria artistului este una profund știutoare și se învecinează, chiar se confundă în fazele decisive ale operei, cu hiperemotivitatea, consumată de experiențe, deodată cu suferința, înstrăinarea, solitudinea, răul moral, degradarea, moartea.”

5 – 6 februarie

Soră-mea îmi sugerează cu foarte multă inspirație și deșteptăciune să intitulez acest caiet: „JURNAL DE FAPTE GATA TRĂITE”. Titlu care s-ar potrivi dacă ar fi mai multe fapte povestite aici. Dar nu prea sunt.

Terminat fragmentele pentru revista „Amfiteatru” din eseul „Omul ca scriitor”.

Un posibil „Omul ca cititor” deși e cam același lucru. Poate „Omul și cărțile”. Omul din acest titlu fiind o noțiune întrucâtva deosebită de noțiunea de „cititor”.

Un jurnal trebuie întotdeauna citit și re– și recitit de cel care îl scrie la anumite perioade de timp. Asta ar fi singura lui justificare. Doar scrierea lui de zi cu zi, însemnarea gândurilor și a faptelor așa-zis însemnate, importante nu-i decât un lucru făcut din orgoliu. Așa, de dragul eventualei posterități.

[1]Lucian Raicu

Cristian Popescu, „Opere III. Jurnalul unei vieți moarte de-a gata”, ediție îngrijită de Irina Călin și Dana Popescu-Jourdy, Editura Tracus Arte, București, 2023