Identitate și cunoaștere

De origine afgană, născut în 1965, la Kabul, în familia unui diplomat, dar stabilit împreună cu toți ai săi, încă din anii ‘70, în Franța, apoi în Statele Unite ale Americii, devenit medic și scriitor și, de asemenea, Ambasador al Bunăvoinței din partea Agenției ONU pentru Refugiați, Khaled Hosseini a desfășurat, în ultimele decenii, o activitate susținută pentru apărarea drepturilor afganilor, dar și de promovare a culturii țării sale natale. Iar romanele pe care le-a publicat în America, de la cel dintâi, „The Kite Runner” (2003, ecranizat în mai puțin de patru ani într-o foarte bună versiune cinematografică, regia fiind semnată de Marc Forster), „A Thousand Splendid Suns” (2007) și până la „And the Mountains Echoed” (2013) reprezintă pentru cititorul occidental o fereastră deschisă înspre o cultură prea puțin cunoscută dincolo de granițele sale, dar și oportunitatea de a medita asupra unora dintre problemele cele mai stringente ale lumii în care trăim.

Imediat după apariție, „Vânătorii de zmeie” a fost considerat un roman care relevă spiritul profund, dar și imensa suferință a unei întregi națiuni chinuite de nesfârșite războaie, prin intermediul istoriei unei prietenii sinuoase între doi copii, apoi adolescenți, Amir și Hassan, provenind din medii sociale diferite, dar care descoperă, împreună, semnificațiile fidelității și pe cele ale trădării și, în egală măsură, realizează importanța iertării și a ispășirii. Receptat superlativ în Occident, textul a suscitat reacții amestecate în Afganistan, autorul fiind acuzat, mai mult sau mai puțin fățiș, de atitudini pro-americane și de insuficienta cunoaștere a realităților unei țări care a avut – și încă are – mari dificultăți în a se regăsi și în a se defini pe sine. Fără să cadă în autosuficiența la care unii cititori s-ar fi așteptat, poate, din partea unui autor care s-a pomenit dintr-o dată sub lumina reflectoarelor lumii culturale și nu numai, Hosseini a reușit să gestioneze cu tact succesul și faima creațiilor sale, dar și să păstreze atât necesara distanță, cât și foarte utila detașare față de diferitele grupări politice ori față de numerosele cercuri propagandistice ale afganilor de acasă sau din exil. În acest fel, romanele sale rămân veritabile creații artistice, puse sub semnul ficționalității, și abia în subsidiar mărturii (și nu neapărat directe) ale realității Afganistanului zilelor noastre. Hosseini scrie, în „Vânătorii de zmeie”, despre prietenii trădate, despre secrete păstrate prea mult timp, despre sentimentul dureros al unei vinovății care trebuie finalmente ispășită, iar toate acestea nu țin exclusiv de lumea afgană, ci tocmai prin universalitatea lor reușesc să se adreseze unor cititori din spații culturale diferite și îndepărtate – și să vorbească, cu mijloacele literaturii de calitate, despre condiția umană contemporană și despre problemele stringente cu care aceasta se confruntă.

În egală măsură, cartea este și un extraordinar roman de formare, un tragic Bildungsroman oriental, povestea sinuoasei inițieri a lui Amir nu numai în tainele adevăratei prietenii, ci și într-acelea ale cunoașterii de sine. Călătorie fizică și deopotrivă traseu simbolic și spiritual, plecarea lui Amir din Afganistan reprezintă catalizatorul care va pune în mișcare mecanismul deloc facil al descoperirii de către protagonist a tuturor adevărurilor dureroase din trecutul său și al familiei sale. Și, în egală măsură, îi va determina decizia de a face o serie de schimbări în comoda lui existență din California. Căci, după ce în copilărie îl trădase pe Hassan, prietenul lui, lăsându-l pradă batjocurii câtorva adolescenți din cercurile înalte ale Kabulului, Amir revine în Afganistan ca bărbat matur și gata să-și asume deplina responsabilitate pentru consecințele faptelor sale din trecut. Astfel, el va da piept cu talibanii reprezentați tocmai de Assef, torționarul din urmă cu ani de zile al lui Hassan, și, la capătul unor teribile întâmplări (dar și al unor inimaginabile suferințe), îl va salva din ghearele acestuia și ale tovarășilor lui pe Sohrab, fiul lui Hassan, rămas singur pe lume, după moartea prematură a părinților săi, uciși de aceiași talibani. Vechea lașitate devine, acum, curajoasă asumare nu doar a propriilor fapte, ci și a faptelor celor din jur, iar Amir își redobândește umanitatea, devenind bun, așa cum, poate, nu fusese niciodată pe de-a-ntregul până atunci. Interesant este, însă, că tocmai pe dificilul și durerosul drum al luptei pentru eliberarea lui Sohrab, fiind silit să-și testeze cât se poate de dur propriile limite, Amir înțelege până la capăt cine este el însuși: nu pur și simplu fratele vitreg al lui Hassan, pe care-l crezuse ani de zile doar servitorul și, în subsidiar, prietenul său (dar niciodată egalul lui!…), ci un om adevărat, în stare să-și pună propria viață în pericol pentru salvarea aproapelui. Și care reușește, în acest fel, să se împace cu sine, să se ierte și să se accepte până la capăt așa cum este, pentru ca, ulterior, să poată să-și și spună povestea, așternând-o pe hârtie, în cartea pe care o va scrie și o va publica în America și care dublează, astfel, textual și simbolic, narațiunea lui Hosseini însuși. Însă exact aceste detalii îl fac pe Amir cu atât mai credibil ca personaj, căci slăbiciunile și ezitările sale, trădarea și căința, neîncrederea în sine îl apropie de realitatea cotidiană a oamenilor obișnuiți, iar astfel romancierul se ferește cu o extraordinară intuiție de toate pericolele căderii în facilul lacrimogen ori în idealizările de prisos. Propriile slăbiciuni îl fac puternic pe Amir, tocmai vechea trădare îi dă curajul de a-și afirma dorința de solidaritate, iar călătoria din Statele Unite înapoi în Afganistan reprezintă (și) începutul complicatului drum pe care-l străbate prin tainițele propriului suflet chinuit de remușcări pentru vinovățiile din trecut.

Istoria personală a lui Amir, mereu pusă în legătură cu marea istorie a Afganistanului (și a Orientului, în general) este relatată retrospectiv, recursul la amintirile personale ale protagonistului și tehnica rememorării oferindu-i lui Khaled Hosseini prilejul de a configura o existență umană complexă, dar și un cadru social și istoric pe măsură. A fi copil în Afganistanul dinaintea invaziei trupelor sovietice din 1979 însemna cu totul altceva decât a fi copil în Afganistanul anilor 2000, după cum chiar Amir va fi silit să constate, odată cu revenirea sa la Kabul. (În paranteză fie spus, romancierul însuși, revenit în orașul natal după ani de zile, afirma într-un interviu: „Capitala nu mai era aceeași, acum părea un loc pe care îmi era imposibil să-l mai recunosc…”) Căci, deși traumatizat de lipsa mamei, dispărută prematur în urma complicațiilor la naștere, Amir are o copilărie senină și îndestulată și duce o viață aparent tihnită și lipsită de griji alături de tatăl său, impozantul, prosperul și infuentul om de afaceri gata mereu să întindă o mână și celor sărmani. În peisajul primilor ani ai lui Amir se află, de asemenea, la loc de cinste, Hassan și tatăl lui, servitorii familiei, precum și Rahim Khan, prietenul și partenerul de afaceri al tatălui său. Hassan, însă, este hazar, iar Amir e paștun. Și, cu toate că pentru cititorul occidental etniile afgane și alambicata lor istorie par simple detalii, pentru oamenii de aici ele sunt extrem de importante și au adesea darul de a creiona destine și de a conferi, odată pentru totdeauna, poziții sociale. Se știe, astfel, că în Afganistan paștunii conduc și poruncesc, iar hazarii se supun. Cu toate că, în urmă cu veacuri, după cum află chiar Amir la un moment dat, lucrurile nu stăteau așa, ci dimpotrivă. Numai că, urmare a conflictelor fratricide care au sfâșiat Orientul și mai cu seamă Afganistanul, paștunii au ajuns să dețină pozițiile privilegiate, iar hazarii au fost siliți să accepte noua situație. Tensiunile latente din mica lume a lui Amir sunt, așadar, evidente încă de la început, copilul însuși mărturisind că, deși Hassan îi era ființa cea mai apropiată, se sfia să-l prezinte în societate drept prietenul său, copilul cu fața rotundă, cu nasul turtit și cu un permanent zâmbet pe chip fiind definit, în fața tuturor, drept fiul servitorului familiei sale… Amir, mare amator de lecturi, nici măcar nu-și pune vreodată problema să-l învețe și pe Hassan să citească, mulțumindu-se să-i citească el din cărțile pe care amândoi le iubesc (sau chiar, uneori, să facă glume proaste pe seama simplității lui Hassan și a bagajului său lingvistic limitat), accentuând, chiar și fără să-și fi propus asta, diferențele dintre ei și subliniind statutul superior pe care el însuși îl deține.

Însă tatăl său dă semne clare că îl iubește pe Hassan, cumpărându-i cadouri, răsfățându-l de ziua lui, înlesnindu-i și achitând o operație estetică destul de complicată menită a-i repara buza de iepure și, în general, apreciind sincer modul de a se purta al micului hazar și, mai ales, onestitatea și camaraderia pe care le dovedește în orice condiții față de Amir. Și, poate mai presus de toate, fidelitatea sa, iubirea necondiționată pentru fiul stăpânului, dusă, adesea, până dincolo de limitele obișnuite. Hassan e în stare de orice – literalmente de orice! – pentru Amir și ar face efectiv orice doar ca să-l vadă pe acesta mulțumit. Numai că acesta e mereu nemulțumit, fiind pe de-o parte gelos pe Hassan din cauza afecțiunii tatălui său pentru băiatul hazar, iar pe de alta, invidiindu-l pentru curajul său, pentru puterea de a-și asuma mereu sarcini noi, pentru loialitatea de care el e mereu incapabil. Lucrurile se acutizează și în urma faptului că Amir aude o conversație între tatăl său și Rahim Khan și de-acum e convins de chiar vorbele părintelui adorat că acesta îl preferă pe Hassan, ba chiar îl admiră pe acesta, în detrimentul lui Amir, convins că „un băiat care nu se apără singur va deveni un bărbat care nu poate apăra nimic.” Căci tatăl vedea adesea cum Amir era chinuit de copiii din vecini și cum era salvat de Hassan, care, însă, niciodată nu-și aroga meritele, ci prefera să tacă, lăsându-l pe Amir să spună, dacă avea ceva de spus. Iar Amir nu găsea nimic de spus, întotdeauna tăcea, lucru care îl exaspera pe tatăl său. Totuși, pentru a-i câștiga simpatia și pentru a se simți iubit mai mult decât fiul servitorului, Amir decide să facă ceva care să-i câștige pentru totdeauna afecțiunea și admirația tatălui. Și anume, să participe la concursul anual de zmeie din Kabul, să doboare toate celelalte zmeie ale copiilor participanți și să-i aducă acasă tatălui său zmeul câștigător. Numai că, desigur, nici acest lucru nu e posibil fără Hassan – care contribuie decisiv la confecționarea zmeului, la echiparea lui, la antrenarea lui Amir și mai cu seamă la lupta în sine care se încinge și pe care, fără ajutorul lui, Amir n-ar fi avut nici o șansă că o câștige. Dar, pentru că îl are pe Hassan alături, Amir câștigă.

Numai că de aici lucrurile scapă total de sub control, iar pe drumul spre casă Hassan e surprins de câțiva adolescenți agresivi pe o străduță lăturalnică, e grav jignit, iar apoi violat de aceștia. Amir vede totul, aflându-se ascuns în apropiere, însă nu face nimic pentru a-i lua apărarea lui Hassan și cu atât mai puțin pentru a-l salva. În loc de așa ceva, merge acasă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat și își clamează succesul în fața tatălui – care, de bucurie, uită că Hassan nu e prezent, și ignoră faptul că din ziua următoare băiatul alădată atât de zâmbitor, e palid și tras la față, incapabil să scoată vreun cuvânt. Nu după multă vreme, în loc să-și ajute prietenul să depășească aceste momente grele, Amir pune la cale un plan menit a-l îndepărta definitiv. Mai exact, ascunde un ceas de valoare între lucrurile lui Hassan și pretinde că acesta l-ar fi furat, iar băiatul hazar recunoaște o faptă pe care nu o comisese și pleacă din casa unde trăise până atunci, părăsind la scurtă vreme și Kabulul, în ciuda ofertei generoase a tatălui lui Amir de a rămâne acolo. Evenimentele se precipită, se produce intervenția sovietică în Afganistan, iar Amir reușește să ajungă în Statele Unite ale Americii împreună cu tatăl său, cei doi stabilindu-se în comunitatea afgană din California. Băiatul pare a trăi din plin Visul American, termină facultatea și se afirmă ca scriitor, se căsătorește cu frumoasa Soraya, fiica generalului Taheri, îi vegheaza tatălui său ultimele clipe și pare a se fi rupt complet de Afganistan. Până în ziua în care Rahim Khan îi telefonează și îi spune că trebuie să se întoarcă – și că încă „Există o cale de a fi din nou bun.” Dovadă că prietenul tatălui său, cel care îl înțelesese și îl sprijinise în încercările sale literare de la bun început știa absolut tot ce se întâmplase cu ani în urmă…

Acesta e contextul în care Amir revine la Kabul, află adevărul despre trecutul tatălui său și despre originea lui Hassan și e silit să se confrunte dintr-o dată cu o realitate nouă, la care nu se așteptase. Și, mai ales, să accepte că avusese un frate – Hassan. Fiul tatălui său cu o femeie hazară. Un frate făcând, deci, parte dintr-o etnie pe care o disprețuise mereu, dar de care îl apropie puternicele legături de sânge și mai ales amintirile celor mai frumoși ani din viața sa. Cel mai grav, însă, e că Hassan nu mai trăiește, așa că Amir nu mai are cum să-i explice ori să-i ceară iertare și nici cum să învețe să-l iubească asemenea celei mai apropiate rude. Ceea ce poate, totuși, să facă cel care se credea deja american este să-l găsească și să-l salveze pe fiul lui Hassan. Și, cu toate că inițial i se pare o idee nebunească, înțelege că asta e singura cale de a se împăca cu trecutul și de a reuși să se ierte pe sine pentru trădarea din copilărie. Dupa ce alesese, cu ani în urmă, calea ușoară și își părăsise prietenul la nevoie, Amir alege acum cea mai grea cale, cea mai dureroasă și cea mai riscantă, nu doar pentru a-l salva pe Sohrab, ci și pentru a putea să înceapă, el însuși, să trăiască cu adevărat. Nu va fi, așadar, deloc surprinzător că Amir simte că e fericit sub loviturile necruțătoare ale talibanilor, ale lui Assef și ale oamenilor săi care îl torturează, pentru că, în acele clipe, el are senzația – foarte necesară – că ispășește toate greșelile pe care le făcuse față de Hassan, dar și toate greșelile pe care le făcuse tatăl său față de familia lui Hassan.

Khaled Hosseini a construit, în „Vânătorii de zmeie”, un univers romanesc în care, în ciuda tuturor dificultăților și suferințelor, salvarea spirituală e încă posibilă, însă doar cu condiția ca protagonistul să se reîntoarcă exact în locurile unde faptele odioase din trecut fuseseră comise în prezența sa, sub ochii săi. Aceasta e și exlplicația pentru sentimentul de ușurare pe care îl trăiește Amir în prezența talibanilor, fiind realmente schingiuit de aceștia, dar simțindu-se, pentru prima dată în viață, bucuros, viu cu adevărat și liber, capabil să-și asume faptele sale și consecințele acestora. Procesul însănătoșirii sale spirituale începuse, iar de aici nu mai era cale de întoarcere la vechea indiferență sau la vechile lașități, jumătăți de măsură ori acte de trădare. Dovadă că, așa cum îi spusese Rahim Khan, într-adevăr pentru oricine există o cale de a fi bun din nou… Chiar dacă această cale nu e neapărat și una comodă. Dar tot aceasta e și cheia spre descoperirea de sine și spre afirmarea propriei pesonalități. În acest context, zmeul care se ridică îndrăzneț spre cer, zmeul afgan colorat și plin de podoabe, una dintre imaginile centrale ale romanului lui Hosseini, devine simbolul ascensiunii spirituale și al prieteniei capabile să aducă alinare și ispășire, să indice corect drumul de urmat în viață, chiar și după ani de zile. Deloc întâmplător, marele concurs de zmeie de la Kabul, cel în urma căruia Amir câștigase afecțiunea tatălui său dar își pierduse prietenul (fratele!) are o replică americană, în ultimele pagini ale cărții când, în California, Amir își învață fiul nou dobândit, pe Sohrab, să înalțe zmeul și să aibă curajul de a se avânta tot mai sus cu el. Abia acum, la sfârșitul cărții, Amir e cu adevărat „vânătorul de zmeie” („the kite runner”) care visase întotdeauna să fie, dar nu fusese nici chiar atunci când câștigase concursul din Kabul. Căci, deși niciodată nu putuse să accepte acest mare adevăr, atunci, cu ani în urmă, chiar dacă el, bogatul Amir fusese încununat și recunoscut ca atare de toată lumea, singurul câștigător fusese modestul și chinuitul Hassan, veritabilă imagine christică a suferinței umane, plasate pe fundalul frământatei istorii a Afganistanului ultimelor decenii. În cele din urmă paragrafe ale romanulu, Amir simte cum, conducând zmeul și învățându-l pe Sohrab să-l facă să zboare și să se bucure de plăcerea chemării spre înălțimi, renaște cu adevărat și în totalitate, devenind pe de-a-ntregul el însuși.

Poveste extraordinară a unei inițieri și deopotrivă a unei călătorii fizice și simbolice în egală măsură, „Vânătorii de zmeie” e și o foarte convingătoare punere în scenă a eforturilor câtorva veritabili maeștri, fără de care evoluția lui Amir ar fi fost imposibilă. Cei dintâi, fără îndoială, sunt tatăl său și Rahim Khan. Iar dacă primul, în ciuda aparențelor de putere, prosperitate, stăpânire de sine și așa mai departe, nu fusese, în realitate, decât un inițiator negativ, care îi indusese, poate chiar și fără să vrea fiului său sentimente de vinovăție pentru fapte pe care copilul nu le cunoștea și ale căror implicații nu le-ar fi putut înțelege, dar care construise și acest întreg univers al secretelor, jumătăților de adevăruri sau chiar complex eșafodaj al minciunilor frumos lustruite (construind orfelinate pentru copiii abandonați ai Kabulului, dar ținându-l pe fiul său nelegitim ca servitor în propria sa casă!), Rahim Khan, în ciuda rolului aparent marginal, e omul fără de care Amir n-ar fi avut niciodată nici curajul întoarcerii, și nici curajul de a începe să scrie. Tatăl lui Amir, căruia cititorul nu îi află niciodată numele, prezentat mereu drept „Baba” (lipsit, în mod simbolic, de o identitate clar definită…) e imaginea clasei sociale superioare a Afganistanului, reprezentând acea parte a lumii convinsă mereu că are dreptate, că face bine indiferent cum ar acționa, dar fiind în realitate complet lipsit de înțelegerea adecvată a lumii în care trăiește. „Baba” nu înțelege niciodată până la capăt nici cât rău i-a făcut lui Hassan și crede că își poate ispăși vinovăția cumpărându-i jucării sau dulciuri, dar neavând curajul de a-i oferi un viitor sau măcar de a-i spune advărul, dar nici cât rău i-a făcut lui Amir, mințindu-l de la bun început și construind în jurul lui o lume a falselor certitudini, în care paștunii poruncesc și hazarii execută ordinele, chiar dacă fac parte din familie. Amir va înțelege, însă abia după mulți ani, că respingerea pe care o simțea mereu din partea tatălui său era, în fapt, expresia profundei vinovății pe care acesta o simțea față de cei doi copii și, de asemenea, a incapacității omului aparent atât de puternic de a acționa corect, de a alege calea justă – chiar dacă grea. Rob până la capăt al aparențelor și al convențiilor sociale, Baba nu-i spune nici înaintea morții adevărul lui Amir, lăsând și această dificilă și delicată sarcină pe umerii lui Rahim Khan, cel care îi fusese aproape lui Amir și în copilărie, dar și în anii adolescenței. Iar Rahim Khan îi dă curajul lui Amir de a acționa, de a nu se rușina de un frate hazar sau, mai târziu, de un fiu adoptiv hazar, iar nu paștun, altfel spus curajul de a privi dincolo de aparențe și puterea de a vedea dincolo de culoarea pielii sau de prejudecățile sociale.

În „Vânătorii de zmeie”, Khaled Hosseini s-a apropiat, cu îndrăzneală, dar și cu excelente intuiții artistice pentru o carte de debut, de complexa temă a identității în lumea contemporană. Dacă Amir reușește să se definească pe sine mai degrabă ca american și să simtă că e capabil să-și ia viața în mâini mai cu seamă după ce ajunge în Statele Unite, tatăl său, odată stabilit în California, are senzația unei acute depersonalizări și progresive pierderi a identității. „Baba” nu mai e ce era – și nici cine era. Simbolic, la festivitatea de absolvire a universității, lui Amir chiar i se pare că tatăl său s-a micit, nemaifiind bărbatul impozat pe care toată lumea din Kabul îl respecta. Cu toate acestea, la capătul întâmplărilor care îi marchează definitiv viața și i-o schimbă cu desăvârșire, chiar Amir înțelege că a fost nevoie să plece din Afganistan pentru a se simți cu adevărat afgan (existența sa californiană e definită de comunitatea afgană și prin raporturile cu aceasta, soția sa e fiica generalului autoexilat Taheri, cercul lui de cunoștințe e format mai cu seamă din afgani plecați de acasă), dar că, pentru a fi el însuși în deplinul sens al cuvântului, a trebuit să găsească în sine curajul de a se întoarce la Kabul, de a da piept cu toate amintirile și fantomele trecutului – și de a le învinge singur.

Khaled Hosseini, „Vânătorii de zmeie”, traducere de Mihaela S. Oprea-Aron, Editura Niculescu, București, 2023